Uimitor cat de multi ani au trecut de cand am intalnit-o pe Talida in camera aceea gri de spital, camera durerii si a sperantei. Astazi, drumul meu tot pe acolo trece, prin fata Foisorului de Foc si deseori ma opresc in statie si privesc geamul camerei unde am stat cu 12 ani in urma. Eram doua copile iar eu o priveam fascinata ca stia asa bine italiana si-mi spunea de pe patul de spital o povestire cu "un ladro", ca era atat de sigura ca pe maimutica din D`Artagnan o chema Beppe si nu Pepe, cum credeam eu, si ca era atat de tare si nu se smiorcaia ca mine...Ulterior aveam sa descopar din scrisorile ei ... si tare multe au mai fost ...ca ascundea multe -multe comori dincolo de zambetul ei linistit si sigur.
Si ce frumos scrise mai erau randurile acelea pe care le asteptam nerabdatoare in fiecare saptamana si cat ma mai chinuiam sa fiu la inaltime si sa nu mai fac atatea greseli de ortografie in raspunsurile pe care i le dadeam...Poate ca si ea a facut parte din eroii dragi ai copilariei mele numai ca era mult mai reala decat ei.
O data cu liceul si scrisorile s-au imputinat iar la inceputul facultatii ne-am scris si ultimele scrisori iar de atunci s-a asternut intre noi un val al tacerii care se rezuma doar la presupuneri si amanari. Uneori ma gandeam ca am pierdut-o definitiv odata cu anii ce s-au scurs, ani in care n-am mai stiut nimic de ea... poate pentru ca n-am indraznit sa cred ca o voi mai gasi la vechea adresa din Tg-Jiu. Mi-a fost mai comod sa o caut pe internet cu 5 luni in urma si sa primesc la inceput de saptamana un add pe mess chiar de la ea.
Triasca messul acum! Chiar daca nu are farmecul scrisului de mana pe o bucata de hartie in patratele sau liniute ne aduce mult mai aproape in ciuda distantei care ne desparte (sper - nu pentru multa vreme). Hmmm, vremurile s-au schimbat de atunci si poate ca nici noi nu mai suntem la fel dar amintirile frumoase si trairile de odinioara nimeni nu ni le poate sterge...si ne vor apropia mereu, cum s-a intamplat si acum.
