Pitt la tranta cu Del Toro

Am avut o revelatie, Brad Pitt putin aranjat (vopsit si cu lentile de contact) cred ca ar fi ideal pentru rolul lui Che Guevara. Benicio Del Toro e prea dur, din cauza lui nu mi-a placut filmul.
Sunt mai multe filmulete pe youtube printre care si un interviu care-mi place mie cu Che Guevara si din care poti sa-ti dai cat de cat seama cam cum era el din gesturi, expresii, cuvinte.

Si acum intamplator am vazut un trailer cu Brad Pitt si mi s-a parut ca seamana foarte mult asa ca zambet, expresie, caldura.

ciocoleti pentru Ilisim

N-o sa spun ca asta e cea mai frumoasa zi din viata mea dar oricum este una din ele ...ziua in care in sfarsit am gasit pufuleti cu ciocolata la supermarket. Another dream come true!

Aseara D.J. Bobo ma anunta doar  ...Pentru ca..  nu ti-am zis, dar aseara am facut un mega party anii `90. "Solo" am fost d.j., dansatoare si cantareata iar imaginatia mea a creata cadrul ideal in care sa se deasfasoare mega petrecerea... Si evident ca in vremurile buna eu eram sufletul petrecerii si toata lumea imaginara era super incantata de prestatia mea de mare artist.

Acum ca am gasit si pufuletii ar trebui sa o iau de la capat.

Un zbor spre nemurire

Si iarasi a trecut o saptamana. Timpul zboara iar eu vreau sa fiu nemuritoare. Nu ma conving deloc romanele cu nemuritori  si povestile cu vampiri in care saracii isi plang soarta si invidiaza fiintele efemere, ba se mai si indragostesc de ele si apoi le duc dorul o eternitate. Eu cred ca m-as adapta, n-as avea probleme din astea,  mai ales daca nici n-as imbatrani. Bine, poate as prefera totusi sa fim cu totii nemuritori si sa se cenzureze doar nasterile pe merit si in acelasi timp sa putem coloniza mai multe planete cu nemuritori.

Oricum e tare, noi chiar si asa, nemuritori, avem impresia, mai ales cand suntem tineri, ca n-o sa murim niciodata, motiv pentru care incepem sa invatam sa ne facem un viitor, incepem sa muncim din rasputeri pana imbatranim sa ne cumparam case si masini si lucruri de valoare care dupa cativa ani de pensie (cine are noroc) n-or sa ne mai foloseasca la nimic. O sa le lasam semenilor mostenire, si ce-am realizat? Nimic! Dar bineinteles asta nu-i un motiv sa ne sinucidem, din contra, daca tot pana la urma o sa murim  de ce sa nu vrem sa traim ceva mai mult ca si cum am fi nemuritori? Macar pentru descoperirile astea miraculoase care se fac si care-mi dau impresia ca absolut orice este posibil ... daca putem sa comunicam atat de usor prin internet, telefon, filme si fotografii, sa conducem si sa zburam cu viteze uluitoare, sa ne operam cu laser si sa vedem pe viu ce este inauntrul nostru... chiar si prin simplul fapt ca respiram si gandim suntem un miracol...de ce n-ar putea fi posibil orice si insasi nemurirea?

Poate trebuia sa ma nasc mai tarziu cand deja nemurirea si tineretea fara batranete ar fi fost descoperita, acolo era locul meu. Dar, cum speranta moare ultima, pot inca sa visez...

gradina din vis

Trebuie sa recunosc ca, desi nu mai vad cerul atat de larg si albastru si nici rasaritul de soare peste oras, imi place aici. Daca ma uit pe fereastra prin perdeaua cu ochiuri mari ma simt ca la sat caci vad numai verdeata in jur si o bucatica de acoperis de tigala de la casa de vis-a-vis. Oftez, caci toti noii mei vecini si mare parte din cei din cartier au casa cu gradina unde pot sta seara la taifas, citi o carte la umbra in miezul zilei sau iesi din cand in cand la o gura de aer sau de parfum de floare. Si nu vilele si casoaiele imi plac unde totul luceste de curatenie ci casele astea imperfecte, cu masa si leagan afara, papucii in prag, catelul care latra, masina parcata, radioul care zumzaie...si eu care pictez...Asa ma imaginez in fiecare curte ca si cum ar fi a mea, as fi relaxata si fericita caci as trai in oras ca la tara.

Dar momentan trebuie sa ma multumesc cu gradinita blocului, plina de flori si ea, si de fiecare data cand ma duc pana afara sa duc gunoiul mai intarzii un pic sub mangaiera razelor de soare si mai arunc o privire in jur si la casa de vis de vis-a-vis.

somnoroase pasarele pe la cuiburi se aduna

Pentru mine somnul ramane unul dintre cele mai placute si fascinante lucruri de pe lume.
Placut pentru ca dintr-o data toata agitatia zilei dispare iar inainte sa adorm incep sa ma gandesc la tot felul de lucruri dragute (number one fiind campul ala cu flori pe care tot alerg). Apoi apar visele, a doua mea viata sau viata de noapte a subconstientului care nu scapa nici o ocazie sa-si faca de cap. Iar dimineata ce bine mai e sa furi jumate de ora de dormit dupa ce-ti suna ceasul si in sfarsit sa te intinzi cat e patul de lung....
Fascinant pentru ca oricat mi s-ar explica nu pot sa inteleg cum de puteam face, cu atata usurinta, pauza asta de inconstienta si nemiscare, rapindu-ne opt ore din viata si pierzand controlul asupra ei. Mi se pare atat de ciudata normalitatea asta de a trai si a respira in timp ce creierul fabrica vise sau se pierde in uitare. Si totusi imi place iar in minivacanta asta am profitat din plin m-am culcat pana in 12 noaptea si m-am sculat mereu cam pe la 11 dimineata. Ce viata!

(:|

parcul nebunior -loc pentru spirite

Am zis mereu ca o sa-mi scriu visele  caci unele dintre ele imi plac asa de mult si-ar fi pacat sa le pierd. Dar vezi bine ca m-am luat cu altele si nu am facut ce  mi-am propus. Dar asta de azi noapte nu-mi mai scapa.

Se facea ca eram cu Marius in masina si el conducea, voia sa ma duca acasa la Buzau,  dar cum am intrat in oras, ne-am dat seama ca in cartier la mine se faceau lucrari si traficul era intrerupt exact pe strada ce ducea la blocul meu. Atunci eu i-am zis ca, daca am intra in oras si am lua-o pe la piata, am putea sa intram prin capatul celalalt al strazii. Numai ca se facea ca orasul era complet schimbat si pe masura ce avansam totul se trasforma, se vedeau blocuri in constructie si nu mai stiam deloc pe unde s-o luam. Ca sa ne orientam, am zis sa coboram din masina si sa intram intr-un parc, sa intrebam pe cineva care-i drumul de urmat. Numai ca parcul asta era cam ciudat, era foarte umbros si ici-colo mai aparau cateva raze de soare ratacite. Prima data, mi-a atras atentia o casa veche cam in paragina si o batrana slabanoaga in camasa de noapte, cu parul alb ravasit, care era condusa de brat de o infirmiera. Si atunci mi-am dat seama ca de parcul ala eu mai auziseam dar nu fusesem niciodata pentru ca era parcul nebunilor. Si apoi am vazut doua fantome care se evaporau si inca una care era aproape de Marius si atunci el m-a intrebat ce-a fost iar eu i-am zis linistita ca nimic, doar spiritul lui...Si negasind nimic mai bun de facut ne-am asezat pe ceva, nu mai stiu daca pe o banca sau direct pe iarba, si mi-am dat seama ca el avea iarasi parul lung si in timp ce ma jucam prin parul lui ma miram cum de i-a crescut atat de repede.

visele din sertaras

Stii ce mi-ar placea mie sa fac si totusi nu fac niciodata? Sa plec in cautare de ciuperci si alune, sa-mi iau cateva  merinde in traista si bineinteles un tovaras de drum dar nu din ala fricos care sa se sperie de gaze si soparle si nici un din ala fitos cu oroare de murdarie si zgarieturi.

Si stii ce mi-ar mai placea? Sa o iau asa pe camp, sa ma afund intr-un lan de grau sau intr-o cultura de florea soarelui sau intr-o mare de maci.

Si mi-ar mai plecea o plimbare pe o barca cu vela si sa am in jur doar albastru-albastru de mare si cer.

Dar exista si un lucru pe care nu mi-ar placea sa-l fac niciodata, sa merg pe motocicleta. Pe motor Simona, pe motor, nu stii nimic!

Hai sa ne imaginam

A fost o zi prea frumoasa ca sa stau toata dupamiaza in casa, asa ca am iesit in parcul din fata blocului si mi-am citit cartea la soare printre panselute, corcoduse si salcami infloriti. Si tot citind si citind, decupam clipe din viata copiilor, mamelor si bunicilor care treceau pe langa mine. O mogaldeata de copil, cu par negru carliontat si cu suzeta lipita de gura, s-a last cu greu dus de langa banca mea si de langa pantoful meu cel maroniu. O fetita ii explica surioarei mai mici cum sa impinga caruciorul papusii fara sa calce iarba de pe margine iar alta mai maricica imi zicea mereu buna ziua cand dadea roata cu bicicleta. Dar cea mai frumoasa secventa au creat-o cele trei fetite jucause,  doua atat de mititele de ma minunam cum de pot merge in picioare daramite in pas alergator, si una mai mare care facea pe sefa tinand in mana o creanga de copac mai mare decat ea, probabil sceptrul magic. Alergau ce alergau pana cand sefa lovea cu batul in pamant si zicea poruncitor: Stop aici ne oprim! si apoi adresandu-se uneia dintre ele :Tu, culege flori, acum! Supusa, fetita tocmai se pregatea sa calce iarba cand cealalta mogaldeata intervine : Nu avem voie sa rupem flori, mami asa mi-a zis si scrie acolo, nu ai vazut? Atunci sefa cu aerul ce-l mai natural a raspuns: Bine, atunci sa ne imaginam ca culegem flori si ca aici pe alee e gradina noastra, si a trasat in timpul asta un patrat cu sceptrul. Si asa fetitele si-au continuat joaca culegand si mirosind flori invizibile dar atat de frumoase iar eu mi-am amintit cat de fericita eram cand inventam si eu jocuri din astea "hai sa ne imaginam".

De fapt chiar ieri ne jucam la serviciu "hai sa ne imaginam ca am castiga la loterie premiul cel mare" si fiecare incepea cu entuziasm sa insire ce casa si-ar construi, unde ar calatori, ce afaceri ar demara. Si nimeni nu mai era "negrisor pe plantatie", toti eram realmente fericiti numai pentru ca ne imaginam ca avem de toate.

home sweet home

Degeaba am diploma de economist daca nu am nici cea mai vaga idee de cum vor evolua lucrurile in urmatorii patru ani. Eu mi-as dori un salariu mai mare sa pot economisi pentru o garsoniera de 15-20 k , pret la care sper sa se ajunga pana atunci, adica undeva aproape de costul real. Iti dai seama ce frumos ar fi sa am un loc numai al meu, sa pot sa fac toate stricaciunile fara ca nimeni sa-mi reproseze nimic si fara ca nimeni sa tina cont cat am stat la calculator, cat am tinut lumina aprinsa, de cate ori am facut dus. Libertate, da, ce frumos suna dar din pacate pentru mine e doar o utopie.

in Chile

Sa vina primavara aia odata ca nu mai suport. Vreau soare, un pic de caldura, zambile si ghiocei, ceva sa aduca un pic de bucurie si speranta unei biete pamantene suferinde de nenumarate bube rele.

Grrr ... si vreau un concediu lung asa de cateva luni sa-mi revin. Oare nu se pot da niste concedii medicale pentru depresie, pentru urat de serviciu? Eventual cu un bilet de avion spre Galapagos.

Da, o calatorie, ce buna ar fi...ca si in visul meu de acum cateva zile. Eram in Chile intr-un oras istoric dar anonim. Avea un singur bulevard  lung format din doua sectoare. Primul sector era presarat cu buticuri minuscule si librarii si chiar din strada se inaltau abrupt imense castele din piatra cu intrari pazite de statui ale domnitorilor incoronati care semanau izbitor cu Stefan cel Mare. Iar al doilea sector al bulevardului de secol XXI cobora intr-o vale plina de verdeata (un parc) care iti cerea ceva efort fizic sa urci inapoi. De fapt sectorul asta nu e o noutate pentru mine pentru ca l-am mai intalnit in alte doua vise din trecut.

Gazdele noastre (caci eram acolo cu fratele meu) erau primitoare iar in ultima zi s-au oferit sa mearga cu noi prin librarii si buticuri ca sa ne alegem suveniruri sa ducem acasa. M-a surprins oarecum interiorul lor pentru ca in ciuda aprentelor exterioare incaperile erau foarte inalte si aveau marfuri cocotate peste tot. Dar asta nu era o problema mentru mine intrucat aveam niste chitonoage cu care ajungeam pana la tavan. Si tot holbandu-ma pe acolo am vezut pe un sifonier o gramada de carti, cd-uri, dvd-uri si casete de tot felul mai toate in spaniola si italiana. Vazusem si cateva pachete de dischete cu Lady Oscar dar pana la urma m-am gandit sa iau pentru mama un set de dvd-uri cu un film telenovela.

Partea amuzanta era ca indata ajunsa acasa am intrat ca personaj in telenovela la care incepuse mama sa se uite si aveam asa o rochie de epoca si ma simteam tare draguta in ea. Dar comedia n-a durat mult ca  in telenovela murisera doua personaje asa ca a trebuit sa fac parte si dintr-un scenariu mai putin placut de care nu-mi mai aduc aminte decat vag.

Ei si totusi daca in realitate nu reusesc macar in lumea viselor sa pot sa evadez... 

Sarutul lui Hitler

Toata saptamana asta de concediu nonrelaxant petrecut la tara printre ciment si caramizi  am avut tot felul de vise ciudate in care daca nu era omorat cineva si nu eram urmarita sigur rataceam pe undeva sau injuram birocratia. Aseara in ultima zi de nepasare am visat doar ca ma teleportasem in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial si na belea, ma sarutam cu Hitler si mai tare e ca-mi placea si parca in vis eram un fel de amanta de-a lui. Sigur ca eu eram constienta ca nu sunt eu ci  ma folosesc de corpul unei nemtoaice  dragute de la tara a carui bunic nu aproba deloc ce facea nepoata lui in timpul razboiului. Si Hitler asta din visul meu pastra totusi distanta pentru ca atunci cand a vrut sa faca comanda de mancare dupa un meniu de pizza mi-a sugerat sa-mi aleg ceva din banii mei. Dar pana sa ma hotarasc eu comanda lui deja venise asa ca am renuntat si m-am dat la vorba. L-am intrebat, sigura de mine ca ma place, ce are de gand cu tot razboiul si genocidul asta. Cum crede ca va arata lumea peste 10-20 de ani. Si atunci i-am zis  ca stiu ca n-o sa ma creada dar eu vin din viitor si m-am nascut in 1982 si stiu ce o sa urmeze dar n-o sa-i spun ci vreau doar sa-mi spuna el cum crede ca se va sfarsi...

Si aici se rupe un pic firul  si apar iarasi eu pe niste drumuri gri printre oameni speriati de razboi  incercand sa-l gasesc pe Hitler, urmarita de privirile dusmanoase ale oamenilor de rand. Stiu ca el de fapt are pe altcineva, o femeie ... (poate femeia aia cu care s-a si sinucis) dar nu conteaza pentru mine, eu am ceva important sa-i trasmit dar nu stiu ce...Reusesc sa intru intr-o casa, o camera lunga unde in colturi diferite stateau 2 soldati si atunci este aruncata inauntru pe geam o bomba si incepe intre noi un shimb de pase cu bomba arzand ...

"O fi 12?" m-am intrebat atunci, "prea bate soarele" dar era doar 8 dimineata.As fi vrut, tare as fi vrut sa vad continuarea dar n-a fost sa fie sau poate ca mi-a explodat bomba in maini si mi-am pierdut memoria dincolo de moartea visului.

lectii de pictura

Nu stiu ce viata as avea eu fara visele astea "interesante" noapte de noapte. Din fericire mare parte din actiune si chiar imagini imi raman in minte. Azi noapte, de exemplu, ma aflam in casa unui pictor si urma sa iau niste lectii de pictura dar trebuia sa-mi astept randul pentru ca alte doua persoane aveau de terminat doua lucrari. Si cat am stat si am asteptat am privit cum o fata desena niste forme ciudat care nu ma duceau cu gandul la nimic. Insa pe masura ce aseza culoare pe panza, culoare albastra ca cerul, si arunca grabita pe ici pe colo tuse de alb, mi se dezvaluia pictura in intregul ei. Era pur si simplu un joc de copii in valurile inspumate ale marii...La sfarsit, in visul meu, eram de-a dreptul fascinata cum fata asta reusise atat de repede sa creeze din nimic o imagine atat de vie. 
Eram un pic descumpanita si parca imi era rusine sa mai cer lectii de pictura gandindu-ma la desenele mele firave si la cat de departe eram de perfectiunea care ma orbise. Incepusem sa ma fastacesc ca de fapt eu nu cred ca o sa pot vreodata sa ajung la nivelul ala, ca eu stiu doar asa in creion sa schitez ceva...Desi actiunea a continuat, firul amintirilor s-a rupt atunci cand pictorul si-a aruncat privirea pe cateva desene, care erau mult mai reusite decat as putea face eu in realitate.

util si placut

N-ar fi  rea deloc  ideea asta  sa ne umplem acoperisurile cu verdeata si eventual sa ne facem siesta acolo sus, sa ne bronzam la soare in zilele de vara sau sa petrecev seri romantice privind la stele.

Si in plus daca fiecare casuta ar copia modelul feroez si fiecare bloc si-ar amenaje  o gradina babiloniana suspendata am reusi sa mai franam un pic poluarea asta care ne inghite tot mai mult pe zi ce trece..

monolog

sim says:
-stiam ca sunt tare
-chiar glumeam cu Talida mai devreme ca scrisese spionl in loc de spion si se corectase
-o felicitasem ca a reusit sa invete limba mea atat de repede
-asta cu mancat litere,adaugat litere, inversat litere
-of, ca repede mai trece timpul...
-ma gandeam ca poate as putea sa-l opresc din alergat daca m-as muta undeva pe la tara si as trai acolo
-departe de civilizatie
-sau undeva la vreo manastire de atei sau agnostici
-care sa primeasca niste fonduri speciale pentru cei care vor sa citeasca, sa picteze, sa scrie
-sau sa-si gaseasca alte lucruri de facut: sculptura, impletit, brodat, facut cosuri...
-timpul ar trece altfel, as simtit in plin fiecare anotimp, l-as atinge, m-as scufunda in el
-caci "manastira aia " ar trebui sa fie situata undeva la deal, inconjurata de verdeata, pajisti si paduri si umbrar de vita de vie
-da si ar fi frumos daca s-ar aduna oameni acolo, fiecare cu preocuparile sale  pasnice imbratisand contemplatia

cine bate la usa?

E doar 2 noiembrie, frunzele galbene de tei nu s-au scuturat toate, la geaca de iarna n-am trecut si totusi, de vreo doua saptamani incoace, simt ca pluteste in atmosfera o dulce aroma de Craciun. Poate e de vina aerul putin intepator care-mi atinge obrajii, sau poate caldurica din casa si paturica moale in care ma strang ca o pisicuta lenesa. Azi noapte chiar visam ca dintr-o data ajunul ma luase pe nepregatite si umblam disperata dupa un cadou pentru mama. Parca abia astept sa se deschida sezonul cadourilor, sa umblu ca bezmetica prin magazine cu pana de idei in buzunar si cu banii la ciorap. Si abia astept sa mergem la tara sa mancam cu totii o fripturica la gratar , sa o ajut pe mama la facut carnati, toba si galdabos, pe frate-miu la impodobit bradul...Si colindele, da, sa cante Hrusca printre stelute licarind...

Pacat insa ca de Revelion voi fi singurica-cuc aici in Bucuresti caci serviciul dicteaza. As vrea tare mult sa am cu cine sa ies pana in centru sa vad artificiile de la miezul noptii dar....cinevaul asta nu poate fi oricine... O singura data in viata am petrecut ultima zi din an departe de ai mei si-mi duc aminte ca de la petrecerea aia de acum 8 ani am plecat plangand...Dar cine stie cum va fi anul asta?! In principiu, daca o minune nu se intampla, nu va fi mai mult decat o seara ca oricare alta...da, ok, poate putin mai trista.

sunt in Japonia

Ohayo!

Totul in jur are miros de Japonia, stiu ca asa e desi n-am fost niciodata acolo. Japonia mea insa nu e paradisiaca cum ar fi normal sa fie ci depresiva. Poate pentru ca ma aflu acum in anotimpul ei ploios...Ma adapostesc in casa de ceai, imi aprind betisoare parfumate invizibile si visez ca ma plimb in compania iubirii intr-o dimineata insorita. Oricat de ireal ar fi, e si asta fericire... sa ratacesti in amintiri, in cuvinte de mult rostite, in gesturi si priviri ramase intiparite in memorie.Si revin iar si iar, iar si iar ca si lacrimile pe obraz, toate momentele alea care au si mai mult farmec acum decat atunci.

Sayonara!

Intoarcere in timp

Guitoaia si cu Burduhoaia se ascundeau supat si daca continuam sa nu fiu cuminte si sa nu vreau sa dorm cu siguranta m-ar fi mancat la cina sau m-ar fi bagat in sac si m-ar fi dus acasa la ele si m-ar fi dat la balauri. Stiam insa ca daca inchideam ochii si stateam asa ghemuita la perete pana adormeam ar fi disparut pe data si ar fi cautat prin alte case copii obraznici si neascultatori de mancat.

De vazut nu le vazusem niciodata si nici nu mi le puteam imagina dar tata ma asigura ca el le vazuse de multe ori furisandu-se supat si aratau ingrozitor la fel ca numele pe care le purtau. Apapulco, de care auzisem la mare, imi imaginam ca trebuie sa fie un var de-al lor,un balaur feroce, si cand ne plimbam seara pe faleza si nu eram cuminte tata ma ameninta ca ma duce la Apapulco sa ma manance. Si atunci ma puneam pe plans si nu ma opream decat dupa ce primeam asigurari ca nu mai mergem la castelul lui Apapulco. (hotelul Acapulco de la capatul falezei din Eforie Nord :P).

Pe vremea aia eu nu plangeam ca toti copii, niciodata n-am plans ca toti copiii...Eu aveam ritualul meu - plangeam cu vorbe: "ti-am spart ceva, ti-am mancat ceva, ti-am stricat ceva....", si inventam tot felul de "ti-am ......ceva" ca sa justific ca n-am nici o vina si mi se face on nedreptate.

Uneori mi se pare ca ieri se intamplau toate astea iar alte ori zic c-am trait o vesnicie. 25 de ani sunt multi...si chiar si la 15 ani mi se parea c-am trait tare mult. Imagineaza-ti de cate ori n-am pus capul pe perna, de cate ori n-am plecat spre scoala, de cate ori doamna n-a strigat catalogul, cate lectii n-am parcurs, cati copii si cati oameni n-am cunoscut, cate strazi n-am colindat, cate haine n-am purtat, cate filme si desene n-am vazut, si meciuri de fotbal, cate nopti si zile n-am mai visat cu ochii deschisi ascultand melodiile Laurei, cate scrisori n-am scris si cate mazgaleli n-am facut pe filele caietelor ingalbenite.....Enorm, am trait enorm dar parca ieri era....

ritorno alla vita

Azi a fost zi de plimbare cum de mult nu mai fusese caci in ultimul timp n-am mai iesit din casa, m-am refugiat aici in camera mea si n-am mai vrut sa ies... M-am imbracat din cap pana in picioare in verde si-am pornit spre centru fara un scop anume.

Mergand asa pe langa targul de carte de la Universitate am inceput sa ma minunez cum de am renuntat eu asa de-odata la plimbarile mele solitare atat de frumoase, la parcurile Bucurestiului care imi placeau atat de mult? M-am oprit la Cercul Militar la expozitie, unde altundeva? Erau expuse tablourile lui Iorga - pictor cunoscut al vremii noastre, poate - simple si complicate in acelasi timp. Temele se repetau: pagasi schitati alergau pe panze, siluetele barcilor pluteau in albastru, viori si pasari aproape intuite se pierdeau in culoare. Si iarsi m-am intrebat de ce oare nu pot si eu sa obtin culorile alea: oranjul ala atat de frumos imbinat cu albastru si verde. Asa le visez cum Iorga le-a redat si inainte sa pun acuarela pe hartie asa mi le imaginez ca vor iesi. Dar nu, nimic nu iese asa cum visez...

Intrarea in Cismigiu am fentat-o, am vrut sa evit aglomeratia si am luat-o pe straduta aia ingusta si umbroasa pe unde nu trecea nimeni. Am privit in sus si am vazut balcoane cum nu mai vazusem niciodata. Erau toate asezate in scari, nu unul sub altul ci in diagonala. Nici nu ma mai uitam unde pasesc, priveam pierduta in sus...pana am intalnit privirea unui locatar care-si fuma tigara la fereastra. Atunci am plecat privirea si mi-am vazut de drumul meu...spre paradis. Caci Cismigiul era frumos, plin de copii si soare...si barcute cu umbreluta care-l strabateau neincetat de la un cap la altul...si porumbei ce se plimbau cu piciorusele lor mici pe alei.

Paradisul se termina acolo, spre iesirea din Stirbei Voda unde exista o portiune de parc mai izolata cu stalpi, lanturi si banci de piatra printre care zac oamenii nimanui. Aproape te cuprinde spaima cand patrunzi in cautarea linistii pe teritoriul lor si nu stii cum sa iesi mai repede.

Intoarsa acasa cu bateriile incarcate mi-am prajit niste ciupercute si am revenit in camera mea si ea luminata de soarele dupamiezii...atat de placute.

sfarsitul lumii

Intr-una din seri am visat ca venea sfarsitul lumii. Toti cei din jur era agitati si speriati si se intrebau ce-o sa se intample acum cu ei. Numai mie nu-mi venea sa cred ce se zvonea si le tot ziceam sa stea linistiti ca e imposibil. Dar la un moment dat daca am vazut eu ca era treaba serioasa am zis hai sa incerc si eu sa gasesc calea spre rai si am intrat pe o poarta intr-o gradina... Spre marea mea uimire am gasit jos in iarba iconita pe care o tineam in mana cand eram copila.Dar nu mai era stearsa si uzata ci nou-nouta ...si atunci mi-am zis ca ala trebuia sa fie un semn.

Cand am iesit din gradina am ajuns intr-o cladire cu holuri lungi, cu multe usi inalte, dincolo de care intrai in niste camere mari ca niste sali de clasa iar in dreptul fiecarei usi era un portar la o masa si avea grija sa intri pe usa care trebuie. Pe mine insa portarul nu m-a intrebat nimic cand am deschis una din usi si am intrat, lasand-o intredeschisa. Acolo, in camera aia, erau colegi de-ai mei mai vechi si mai noi si o prietena mai religioasa care ascultau tacuti o slujba si mi-am zis ca poate ala era raiul. Insa una din colege mi-a soptit ca nu, e doar sujba de trecere dincolo celor care s-au resemnat ca nu vor ajunge in rai. Cand am auzit am zis ca eu nu m-am resemnat si inca mai sper si fara sa stau pe ganduri am iesit inchizand usa dupa mine.

Apoi unul din portari (oameni de rand dar foarte corecti) mi-a zis sa-mi incerc norocul si sa dau un test cu ingerii care daca vor considera oportun ma vor lasa sa trec de prima din cele 10 usi spre rai. Tot ce-mi mai amintesc e ca am vorbit despre mine ca la un interviu normal iar ingerii au disparut si m-am vazut trecuta de prima poarta si chiar atunci m-am trezit.

Parea atat de reala increderea mea ca totul era doar un zvon iar mai apoi nesiguranta ca ce se intampla era adevarat...iar cand m-am trezit mi-a parut bine ca a fost doar un vis.

Mi-am adus aminte de vis cautand prin dulap si dand peste iconita mea careia i se mai vede doar capul Maicii Domnului si fata lui Iisus dupa cei 15 ani care s-au scurs de cand am primit-o de la tata. O credeam pierduta dar ea era acolo intr-o cutiuta...

ce-am fost, ce am visat si ce-am devenit

Eu cand eram mica nu ascultam povesti nemuritoare la pickup precum Vali si Razvan, nu mergeam la cursuri de balet precum Flavia, nu cantam la vioara precum Mihaela si nici la pian precum Oana, nu faceam cursuri de desen precum Alina si nici nu stateam in casa toata ziua citind precum Armand sau facand exercitii la matematica precum Auras.

O sigura data mama m-a intrebat daca nu vreau sa ma inscriu la innot la sala sporturilor de la Buzau...dar nu de placere ci pentru piciorul meu "bonlav"...si evident am refuzat cum refuz din start orice lucru care prin durere imi poate imbunatati aspectul fizic.

Prima carte pe care am citit-o a fost Micul Print si asta abia in clasa IV-a dupa lugile insistentei ale mamei mele care se arata cam ingrijorata ca nu-mi placea cartea de romana. E posibil ca apoi sa fi citit si Comoara din Insula urmata dupa o pauza de 2 ani de Cei Trei Muschetari care mi-au deschis apetitul. Astfel se explica de ce si acum am impresia ca nu stiu sa citesc si evit intotdeauna sa o fac in public cu voce tare.

Cu siguranta te intrebi dar eu oare ce faceam? Ei bine eu dupa ce veneam de la scoala si imi faceam lectiile in graba ma postam in fata televizorului la desene animate pe romani si italieni, la telenovelele dublate de pe RETE 4 (Topzio &Co), la Salvati de Clopotel, Piovra si Dallas. Iar cand eram la tara in vacantele de vara nu ma mai saturam de jucat cu papusile cu Mirela, Ramona si Ana Maria. Dar pe unde nu ne mai asezam toalele si carpele : cand ploua tot patul din bucatarie era al nostru - fiecare in coltul ei isi construia camera papusei - iar cand era vreme buna ne intindeam pe prispa la tataia, in leasa de porumb a Mirelei sau in fundul gradinii. In fundul gradinii la umbra nucului si printre aracii de fasole eu ma trasformam in Bobby, Mirela in Pamela iar Ramona in Sue Ellen iar pe JR il faceam cu schimbul si ne jucam pana seara tarziu.

Eu si Mirela eram nedespartite si ne tineam scai una de alta. Tin minte ca intr-o zi a furat din pachetul tatalui ei doua tigari Carpati si a venit la mine foarte incantata sa-mi arate ceva dar in fundul gradinii  nu aici. Si asa am tras eu primul si ultimul fum de tigara la 10-11 ani. ORIBIL! Am dat gata apoi juma' de borcan de dulceata ca sa treaca gustul.

Ramona era putin mai distanta si parca prea matura pentru varsta ei - asta pentru ca avea doi frati mult mai mici - iar la 10 ani deja trecea prin fata casei noastre cu sandale cu toc, rujata si fardata. Se stia ca la scoala avea numai note bune, mai mereu o gaseam citind si o ajuta pe maica-sa la treaba. Si pe Mirela o cam punea la treaba, numai eu eram lenesa, ca si acum de altfel. Nu faceam nimic toata ziulica ca doar eram aia mica.

Acum imi dau seama ca in jocurile noastre nu faceam altceva decat sa ne transpunem visele de cum vom fi noi cand vom creste mari. Si am crescut iar prezentul nu are nimic de a face cu visurile noastre de atunci. Eu n-am ajuns nici sotie de fotbalist,nici actrita, nici licentiata in drept si nici n-am stat singura intr-o garsoniera pe perioada studentiei.

Mirela are acum copil de 4 ani, sta cu socrii la oras, are masina si dupa o perioada de munca in Italia s-a angajat la un cazino unde probabil e platita mai bine ca mine.

Ramona a facut master, s-a maritat, are un job pe cinste si tinteste spre mai bine, si-a luat si masina iar casa e "pe vine".Iar eu am ales singuratatea si indolenta. Poate castig la loto!Doar asa macar un vis ar putea deveni realitate. Numai ca norocul si-l face omul cu mana lui !