nou si bun

Ciudat, dar in ultima vreme n-am mai descoperit nimic. Ultima data, acum vreo cateva saptamani, mi-am turnat pe o tablita cate un strop de tempera (rosu, verde, albastru) si am inceput sa le amestec ca sa obtin alb si tot invartind cu pensula acolo chiar au inceput sa apara niste firicele - adica culoarea mea preferata cacaniu in dungi :)) albe...
Alt experiment s-a desfasurat in bucatarie si cu ocazia asta am descoperit ca ma pricep sa fac dovlecei cu branza la cuptor.
Reteta e simpla :

• se curata coaja dovleceilor (1kg), se spala, se taie pe lung si apoi pe lat si se obtin cate 4 bucati din fiecare
• cu o lingurita se scobeste miezul si dovleceii- barcuta sa dau un pic in clocot in apa cu sare pana se inmoaie si dupa ce au fost scosi se aseaza cu grija intr-o tava unsa cu ulei
• miezul dovlecelului se piseaza un pic si se pune la calit in 2 linguri de ulei, apoi se pun 2 linguri de pesmet si in cele din urma se pun si 200 g telemea data pe razatoare
• dupa ce a fost luata de pe foc compozitia, se pun si doua oua batute bine si se amesteca (cui ii place mararul poate sa puna si marar)
• si dupa ce s-a turnat compozitia in fiecare dovlecel-barcuta se baga tava la cuptor cam juma` de ora si gata masa...
• aaaa, si se servesc cu smantana (un paharut mic e suficient)

Pofta buna!

Graciela Rodo Boulanger

As one of the most widely known artists to come from South America today, this unusually gifted artist, a longtime resident of Paris, is internationally recognized particularly for her unique treatment of the continuous theme of children, coloured by the cultural element of her native Bolivia.

Graciela Rodo Boulanger has earned an international reputation with nearly 150 exhibitions on all five continents. In 1979 she was designated by UNICEF as the official artist for the "International Year of the Child" poster.

link

ganduri alandala

Mi-am lipit doi fluturasi pe monitor, unul rosu si altul verde, si or sa-mi tina de urat o bucata de vreme. Papusei de pe boxa care ma priveste fix in fiecare seara i-am facut cadou o umbreluta de inghetata pe care am gasit-o in punguta cu lucruri uitate. Acolo mai hiberneaza si cateva liste de la intrunirile forumiste, martisoare, clame de par si baterii si... fluturasi.

Cam mare dezordine la mine aici si multa lipsa de chef...Cu siguranta multe din lucrurile pe care ti le-as fi povestit s-au ratacit pe drum. Dintre toate  imi amintesc doar ziua de sambata cand am pornit la pas prin centrul Bucurestiului. La circ nu am intrat dar m-am uitat de afara la camile, lame, ponei si piesa de rezistenta: caprite pitice si ieduti. Eu si copiii ce ne mai agatam de gratii si nu mai voiam sa plecam de acolo chiar daca adultii strambau din nas "put, hai sa mergem".
La Curtea Veche m-am trezit strigata de o colega pe care eu doar din vedere o stiam ( cu retinutul numelor, dupa cum bine stii, am stat intodeauna cam prost si, incredibil, nici acum nu l-am aflat). Dar chiar daca numele nu i-l stiam tot am plecat amandoua sa "curiozam" printre antichitati care mai de care mai ciudate.
In cele din urma am ajuns si la Muzeul de Arta si am vizitat cele 11 camere de la ultimul etaj pe care nu am avut timp sa le vad ultima data si stateam in permanenta cu gandul la ele. A, chiar, azi s-a terminat colectia DeAgostini - Art Gallery si sunt curioasa ce o sa inceapa pentru ca nu cred ca se vor opri aici cu publicatul.

Si apoi nimic...doar ca stau cam prost cu banii pentru ca am cheltui cam mult cu analize si medicamente si fara nici un folos caci vesnicii nostri doctori incompetenti habar nu au pentru ce sunt platiti. Cred ca de jumatate de an n-am mai fost la cumparaturi dar am o gramada de haine vechi care sunt inca bune. Hm, da, haina face pe om...sunt demodata, iubesc amintirile si daca as putea si acum m-as imbraca cu tricoul ala roz cu calut pe care si frate-miu la purtat inaintea mea, sau cu rochita mov in valonase si fermoar la spate. 

Mackenzie Thorpe

Mackenzie Thorpe is one of the world's most collected and sought-after artists. His works express an entire range of human emotion, from the special bond of love and friendship, to the importance of self-reflection and individual triumphs. His works are a tribute to the creativity within us all and are a vivid expression of hope and the human spirit.

link

traseu de week-end Curtea de Arges-Vidraru

Sunt o mare lenesa, n-as iesi nicaieri seara si n-as face nimic in casa, as pierde timpul pur si simplu stand si odihnindu-ma. Inca nu-mi dau seama cum, dar frate-miu a reusit sa ma convinga sa mergem in weekend la Curtea de Arges. M-am sculat sambata dimineata, cand inca stelele erau pe cer, mi-am luat in spate ghiozdanelul meu de acum 10 ani, si-am pornit spre Gara de Nord intr-un troleu surprinzator de aglomerat. Cum imi sta in fire am ajuns mult mai devreme, mi-am luat bilet la Intercity pana la Ploiesti Sud si m-am asezat cuminte si somnoroasa pe un scaunel la peronul 9. Clipa de clipa se lumina din ce in ce mai mult iar eu ma amuzam spionand idila a doi prumbei pe o sarma. Iar ma pierd in detalii...De fapt domnului porumbel nu i-a prea mers incercarea, de cate ori facea un pas spre domnisoara porumbita ea se mai tragea un pas...
In Interciyi nu mai calatorisem pana atunci si m-au surprins vagoanele stil personal clasa a -II-a dar mult mai moderne, cu mese intre scaune si aer conditionat. Cele 45 de minute le-am petrecut rememorand zilele de facultate cand, in fiecare weekend, calatoream tronca-tronca cu personalul de la Buzau la Bucuresti sau cand ne ingramadeam in accelerate intesate de studenti care mergeau ca si noi cu nasul.
Desi era inca devreme cand am ajuns, in fata garii din Ploiesti toate tarabutele erau deschise si pline de covrigi. N-am mai vazut niciodata atatia covrigi adunati intr-un loc!...Si in fine, dupa lungi asteptari, a aparut si frate-miu cu buburuza mea si m-a pescuit...si asa am pornit-o noi siontac-siontac spre Targoviste pe un drum plin de gropi de-mi era mai mare mila...de buburuza, mai incape vorba?
In Targoviste erau zilele Cetatii asa ca, dupa un raid prin centru si printre tarabe de suveniruri traditionale (de unde mi-am luat cercei by the way), ne-am indreptat spre Turnul Chindia si ruinele cetatii. Dupa placutul urcus pe scarile in spirala am ajuns si la partea cea mai interesanta: vederea orasului de la inaltime si a amuzantei defilari a teatrului Masca.
Urmatoarea oprire a fost Pitestiul, unde am ajuns pe autostrada {adica, vreau sa zic... uau! prima data cand am mers pe autostrada}. Orasul lalelelor , unde iarasi nu mai fusesem niciodata, chiar mi-a placut cu fantanile lui arteziene, cu masinutele  de inchiriat pentru copii, cu oameni vioi pe strada in ciuda caniculei...Mmmm si mancarea de la Papas!!! Unde mai gasesc eu portii asa mari, ieftine si bune?!
De la Pitesti peisajul se schimba si dupa vreo jumatate de ora de mers incep sa ni se dezvaluie dealurile si primele case ale Curtii de Arges. Inainte sa trecem ca o furtuna prin centrul orasului presarat cu terase, banci, blocuri si pensiuni, am crezut ca ma aflam intr-o comuna ca oricare alta...cu multe, multe case insirate de-alungul drumului. Nu ne-am oprit pentru ca mai intai de toate ne trebuia cazare pentru buzunarul nostru si am gasit-o la cativa kilometri de oras in Albestii de Arges. O pensiune frumusica si relativ curatica care mi-a placut dintr-o privire dar a trebuit sa ma rog un pic de insotitorii mei sa poposim acolo, toti trei intr-o camera. Ei ar fi vrut sa mai vada si alte oferte. Gradina era plina de trandafiri infloriti, de toate culorile, pe terasa de la etaj se vedeau palmieri pitici, iar catelul, ciufulit si cu par in ochii mici ca doua margele negre, era pregatit sa fie adoptat pentru o zi.
Dupa o scurta odihna de dupamiaza ne-am intors in oras nerabdatori sa vizitam faimoasa manastire a mesterului Manole. Stilul bizantin, coloanele, mozaicul, cantecul calugarilor care celebrau o cununie ... tot a fost incantator acolo in sufletul manastiri si n-am fotografiat nimic pentru ca simteam ca as fi pierdut timp pretios si n-ar fi reusit sa redau niciodata ceea ce vedeam in realitate cu proprii ochi.
La plecare, desi nu-mi sta in fire, am luat o icoana pentru mama, asa de bland pictata in albastru incat puteai citi pacea si linistea in ea.
Nici n-am simtit cand s-a lasat seara si prajiturile servite la cofetaria din apropiere s-au sfarsit. Era meciul dureros cu Romania si am hotarat sa nu ne stricam seara ci sa ne intoarcem la viluta, sa jucam table si sa ne incarcam bateriile pentru a doua zi cu un somn bun. Al meu a fost relativ bun pentru ca, neincapand in pat, a trebuit sa ma multumesc cu un pat pliant de gradina.
Ne-au trezit cocosii cu al lor concert matinal si dupa micul dejun luat la soare pe terasa impreuna cu amicul nostru latos si pofticios n-am imbarcat cu destinatia Vidraru.
Asta a fost partea cea mai spectaculoasa a traseului: dealuri din ce in ce mai inalte si mai pitoresti, munti inverziti, serpentine, cetatea Poenari ridicandu-se semeata in varf de munte, tuneluri intunecoase, poduri fioroase si in sfarsit marele baraj scaldat in razele diminetii.
De acolo de sus lumea se vede altfel: mica si insignifianta. Si totusi asa cum e ea a reusit sa ridice un baraj si sa creeze un lac de acumulare chiar acolo in inima muntilor salbatici.
N-ar mai fi de spus nimic, m-am intors acasa in aceeasi zi, in orasul asta galagios si poluat, dar gandul meu tot acolo a ramas to fly free.

Lowell Herrero

Imi plac toate

internet in aer

Eram clasa a XI-a cand am descoperit internetul. Nu mai stiu exact in ce imprejurare dar avea legatura cu dorinta mea de a avea informatii despre Adrian Ilie si Valencia direct de la sursa. Poate cele zece ore de la Connex au fost inceputul, poate noul laborator de calculatoare unde puteam intra dupa ore si doar pentru 45 de min, pe baza de carnet. Eu si colegul meu, Catalin, eram mereu acolo...si nici o alta fata...Da, si parca tot Catalin m-a dus intr-o zi la internet in oras. Imi aduc aminte si acum sala aia unde cativa baietasi jucau biliard, mirosul de bere si calculatoarele ingramadite ...si foita pe care imi scrisesem de acasa cateva randuri si pe care urma sa le transcriu si sa le trimit virtual celor de la ProSport. Si asa a inceput aventura: nopti pierdute acasa si conexiunea care frecvent se intrerupea si ore pierdute prin internet cafeuri...siteuri, mail, forum, chat, mirc...
Patru ani de facultate tot asa i-am pierdut, sau mai bine zis i-am pierdut stand la coada in A.S.E., pentru ca drogu-i drog si daca nu primeam doza zilnica - 2 ore de net -  nu era bine. Dar intr-un fel era placut pe atunci, n-aveam nici o grija, puteam sa pierd toata ziua acolo si tare ma mai bucuram cand ma vedeam in fata calculatorului si  puteam sa citesc cg-ul si sa trimit mesaje si ...hm...cam atat.
Si de 3 ani incoace ce fac? Ehei, s-au mai schimbat lucrurile, internet gasesti din abundenta pe toate drumurile: acasa, la serviciu si mai nou oriunde pe laptop sau mobil. Acum nu-l mai percep ca pe un drog ci ca o stare de fapt, o necesitate,  face parte din viata si cu greu am putea trai fara el in anul 2008.

Wang Xiaojin

link

Sarutul lui Hitler

Toata saptamana asta de concediu nonrelaxant petrecut la tara printre ciment si caramizi  am avut tot felul de vise ciudate in care daca nu era omorat cineva si nu eram urmarita sigur rataceam pe undeva sau injuram birocratia. Aseara in ultima zi de nepasare am visat doar ca ma teleportasem in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial si na belea, ma sarutam cu Hitler si mai tare e ca-mi placea si parca in vis eram un fel de amanta de-a lui. Sigur ca eu eram constienta ca nu sunt eu ci  ma folosesc de corpul unei nemtoaice  dragute de la tara a carui bunic nu aproba deloc ce facea nepoata lui in timpul razboiului. Si Hitler asta din visul meu pastra totusi distanta pentru ca atunci cand a vrut sa faca comanda de mancare dupa un meniu de pizza mi-a sugerat sa-mi aleg ceva din banii mei. Dar pana sa ma hotarasc eu comanda lui deja venise asa ca am renuntat si m-am dat la vorba. L-am intrebat, sigura de mine ca ma place, ce are de gand cu tot razboiul si genocidul asta. Cum crede ca va arata lumea peste 10-20 de ani. Si atunci i-am zis  ca stiu ca n-o sa ma creada dar eu vin din viitor si m-am nascut in 1982 si stiu ce o sa urmeze dar n-o sa-i spun ci vreau doar sa-mi spuna el cum crede ca se va sfarsi...

Si aici se rupe un pic firul  si apar iarasi eu pe niste drumuri gri printre oameni speriati de razboi  incercand sa-l gasesc pe Hitler, urmarita de privirile dusmanoase ale oamenilor de rand. Stiu ca el de fapt are pe altcineva, o femeie ... (poate femeia aia cu care s-a si sinucis) dar nu conteaza pentru mine, eu am ceva important sa-i trasmit dar nu stiu ce...Reusesc sa intru intr-o casa, o camera lunga unde in colturi diferite stateau 2 soldati si atunci este aruncata inauntru pe geam o bomba si incepe intre noi un shimb de pase cu bomba arzand ...

"O fi 12?" m-am intrebat atunci, "prea bate soarele" dar era doar 8 dimineata.As fi vrut, tare as fi vrut sa vad continuarea dar n-a fost sa fie sau poate ca mi-a explodat bomba in maini si mi-am pierdut memoria dincolo de moartea visului.

Laborator personal

M-as vaita de ceva...nu conteaza ce...M-as vaita si m-as victimiza pentru ca mereu ceva ce mi se intampla mi se va parea nedrept. Si as incepe iar sa insir scuze si as cauta cauze peste tot, as da vina pe tot si pe toate mai putin pe mine. Dar n-am s-o fac si am sa ma opresc aici cu destainuirile. Poate am mai crescut si desi sunt la fel de incrancenata sa le declar razboi tuturor (mai ales celor inocenti) am sa tac. Tacerea este singura mea prietena adevarata.

Am sa uit un pic de cuvintele grele care-mi atarna in gand si-am sa-si spun care a fost micul meu experiment de azi.
Eu si apa, sau lichidele in general, nu prea ne impacam. Un paharel de apa pe zi e chiar suficient iar dusul la baie de 2 ori pe zi ne convine.
Insa azi din anumite necesitati a trebuit sa torn pe gat nu unu, nu doua pahare ci ...incredibil ... CINCI!Si asta intr-un interval de jumatate de ora. Facusem o burtoaie de apa in care broastele sigur s-ar fi simtit in largul lor. Ceea ce m-a mirat a fost ca la sfarsitul acelei jumatati de ora a trebuit sa merg la baie unde mi-am imaginat ca am dat tot afara. Numai ca dupa o alta jumatate de ora mi s-a intamplat acelasi lucru, si dupa o alta jumatate de ora iarasi. Parca n-as fi baut un kg de apa ci o cisterna.
In concluzie daca beau  1 kg de apa in juma` de ora o voi elimina in 1h30. Nu mi-as fi imaginat niciodata ca apa imi tranziteaza asa de repede corpul :D.

Si iata cum m-am inveselit! Alone.

dincolo de noi

Sunt un punct. Poate nici macar atat. /.
S-a inserat si stau pe scaun aici in fata calculatorului ca in fiecare seara, in camera mea de la etajul 4. Camera mea este una din cele 4 ale apartamentului din blocul asta vechi, construit prin o mie noua sute treizeci si ceva in cartierul asta  marginas al Bucurestiului. Si Bucurestiul este si el tot un punct. Poate nici macar atat...una din multele capitale ale Europei, penultimul continent ca marime de pe Pamant. Iar Pamantul este doar una din cele cateva planete din sistemul nostru solar care graviteaza in jurul Soarelui. Iar soarele astea este si el un punct printre ceilalti peste o suta de milioane de sori din Calea Lactee. Iar Calea asta Lactee e si ea un punct printre nenumaratele puncte-galaxii din universul asta pe care nici o minte nu poate sa-l cuprinda.
Si ne intoarcem la mine, la noi, la cat de mici suntem si cat de importanti ne dam uneori.

Dorit Levi

link

case si balcoane

Claxoane insistente, caldura infernala care te topeste de la primele ore, lume grabita, strazi transformate intr-o imensa mare de praf, motociclete care-ti farama creierii doar in cateva secunde...Singura mea consolare, in lumea asta urata, sunt balcoanele blocurilor. Si nu cele inflorite si ingrijite sau incadrate de vesnicele termopane fara personalitate, ci mai degraba cele negricioase si saracacioase pe care incep sa le transform imaginar. Le pictez, le impodobesc cu folori si iedera, umbrelute, scaunele si masute si apoi incep sa ma visez acolo sus citind o carte sau ascultand greierii de oras intr-o noapte senina.
Ei, dar mult mai bine mi-ar fi intr-o casa de tara, una din multele presarate de-a lungul drumului sau al sinei de cale ferata, oricat de darapanata sau plina de splendoare ar fi. Parca fiecare gradina, casa sau bolta ar fi a mea, insa doar pentru o secunda, dupa care trec mai departe...

Stop si de la capat stop

Iar m-am oprit desi semaforul e mereu verde pentru mine. M-am oprit sa mazgalesc pe un petec de hartie , sa citesc povestea lui Che, sa fluier la pasarica mea de lut, sa ma afund cu gandul in abisul zgarie-norilor din Hong Kong pe urmele Cavalerului Negru...
Sunt obosita si mi-e dor de shootere. Vreau Far Cry 2 dar chiar daca l-as avea batranul meu calculator nu ar mai face fata.

Michael Parkes

link

Micul Paris

La plecare, pentru cateva clipe am simtit in aer vraja Micului Paris...un acordeon plangea, o chitara canta o serenada, un batranel elegat,  cu palarie si ochi mici, zambea linistit iar soarele batea cu blandete pe terasele vechi ale blocului de langa Cismigiu. Balcoanele gri cu columne si terasele de la ultimul etaj sunt incantatoare si le-am privit pana a sosit troleul modern al zilelor noastre.

Mai devreme statusem pe o banca, citisem un pic, dar nu prea mult caci un batran singuratic a intrat in vorba cu mine mirandu-se ca mai exista inca tineri care  intr-o zi de duminica stau sa citeasca o carte in parc. Parea un batranel distins, fost coleg de facultate cu Sergiu Nicolaescu...Mi-a vorbit despre Tolstoi si mi-a recomandat Comedia Umana a lui Balzac si din vorba in vorba am ajuns si la coincidente: nascut in judetul Buzau, cunoscator al orasului unde n-a mai fost de 15 ani si al imprejurimilor, purtand acelasi nume de familie ca mine, locuind atat de aproape de serviciul meu....N-as fi vrut sa-i dau numarul de telefon dar a insistat atat de mult incat am cedat pana la urma...de ce oare nu stiu?I-a placut de mine, normal, si mi-a si spus ca ar mai vrea sa ne intalnim sa stam de vorba ....as zice, ca un adolescent.

Lasand in urma banca unde un batran si o tanara cu o carte in mana conversau....am gandesc ca sunt o persoana de moda veche chiar daca m-am nascut in lumea agitata a sfarsitului de secol XX. As vrea pentru mine  o cina romantica pe o terasa la malul marii, un vals cu un partener in frac, o plimbare in caleasca pe un drum in piatra cubica, o invitatie la ceai dansant pe muzica anilor `20.

Ce viata ar fi!?

 

Nu-mi plac femeile de afaceri.

Azi desenam imaginar femeia feminina, exact cum nu pot eu sa fiu.
In primul rand daca nu e proportionala, n-are pielea fina, unghiile ingrijite si date cu un pic de lac nu poate fi eligibila. Trebuie sa poarte tocuri inalte si subtiri, gentuta trebuie sa fie mica, iar rochita din matase sau voal nu trebuie sa treaca de genunchi dar nici prea scurta nu trebuie sa fie.  Daca poarta palarie e cu atat mai bine iar cercelusii delicati nu trebuie sa lipseasca.  Machiajul discret... Parul poate sa fie scurt sau coafat la spate, in niciun caz par lung desfacut.
Legat de imbracaminte, nu trebuie sa poarte culori aprinse, nici negru, albul se accepta in combinatii cu diverse nuante.
Si asta nu e tot, trebuie sa zambeasca, sa priveasca jucaus si sa plece sfioasa privirea :P... sa vorbeasca frumos, moderat, corect.... si eventual sa stie sa gateasca. 

Siegfried Zademack

link

the last day of my life

Ce ai face daca ai afla asa pe nepusa masa ca maine (sau peste o saptamana, sau o luna, sau un an) e ultima zi di viata ta? Am auzit de mai multe ori intrebarea asta  si tot de atatea ori am incercat sa-mi dau un raspuns dar fara sa fi depasit acel nu stiu, poate....Oare as incerca sa fac ceva ce n-am avut curaj sa fac niciodata? Oare as pleca in Venezuela, oare as sari din avion cu parasuta, oare as face o excursie pe orbita, oare m-as aseza in mijlocul strazii circulate si as propovadui intr-una ce frumoasa este viata? Oare implinirea unui vis ar putea atenua durerea despartiri constiende de viata mea de zi cu zi, anosta deseori, dar pe care totusi o iubesc asa cum este?!
Nu, pobabil ca nu...Probabil ca as sta si as astepta ultima zi din viata mea fara sa fac nimic cum nu fac nici acum cand stiu ca undeva in viitor sfarsitul inevitabil va veni. Din contra, m-as izola si mai mult, as inchide obloanele si as astepta in agonie sau in cel mai bun caz as incerca sa ma conving ori ca nu e adevarat ori ca moartea nu poate aduce nimic rau, doar o eterna tacere a constiintei de sine.

Jim Buckels

link