A nu fi - negativism la orizont

Eu nu mai vreau nimic, nu mai am dorinte in afara de una utopica - sa nu mai muncesc deloc si sa fac doar ce-mi place presupunand ca intr-o alta lume ar exista ceva sa-mi place cu adevarat si as fi sanatoasa tun.

Am constatat mai de multisor ca ma plictisesc cam repede si-mi cam lipseste curiozitatea si dorinta de aprofundare. Aproape ca nu ma intereseaza nici viata celor mai apropiati ce sa mai zic de asa zisele vedete - care or fi alea-  si de marea criza economica mai degraba inventata de o isterie generala.

Cu sau fara interesul meu viata merge inainte...unii dispera, altii ratacesc , altii se scalda in puf sau se iubesc...pe ei insisi in oglinzi vii si deformate. Cui ii pasa? Mie nu, de ce ar trebui?

Intre a fi sau a nu fi putem pune semnul egal chiar daca in ochii vii a fi pare mai scurt si deci mai pretios decat a nu fi. Ar spune ca poate prin evolutie a fi ar putea invinge a nu fi dar chiar si asa ce as putea eu face cu eternitatea daca as fi recreata dupa moarte? Nici macar asta nu-mi doresc.

sunt botoasa

Siropel lasa-o balta, stii bine ca sunt deprimata pe termen lung, de asta nici nu-ti mai scriu. Asa, sa-ti pictez mainile si degetele de la picioare imi place dar nu ma pune la scris. Ce sens ar avea sa spun aici in gura mare toate neajunsurile vietii, si daca macar ar fi vorba de  neajunsurile materiale sau de cele de corazon, sau cele de serviciu... Dar nu, trebuie sa existe mereu ceva de natura fizica care ma indispune :  ori raceala, ori dureri de cap, ori zgarieturi sau bubite, ori un cos enervant, ori durerei de spate, ori vreo problema lunara si asa se tin lant. Cum mai pot eu oare sa fiu fericita si dispusa sa-ti scriu?

Ca asa sa n-ai de nici unele nu e greu, poti sa inchizi ochii si sa-ti imaginezi ca sunt, dar e mai greu daca mereu e ceva care nu-ti da pace si-ti strica pana si paradisul din vis.

Pe scurt m-am saturat de buline de toate culorile si marimile.

Suzanne Woolcott

link

Oo

An nou fericit, Siropel!

Mama a fost centralista pe 25, 31 si 1, nu mai contenea cu telefoanele de la multi ani cu sanatate si tot ce va doriti.  Iar eu abia de am reusit sa trimit 2 mesaje si sa primesc unul inapoi. Pur si simplu urarile astea nu-mi plac deloc, mereu si mereu aceleasi si aproape fara nici o utilitate. Anul bun sau rau n-o sa fie influentat nicidecum de urarea mea de bine. Desigur oricine ar spune ca trebuie sa urezi celorlalti un an bun pentru ca asa e frumos, si or sa se bucure ca te-ai gandit tocmai la ei. Si apoi daca prin gestul asta simplu isi dau seama ca iti pasa de ei iti vor raspunde la randul lor, daca nu imediat cu urmatoarea ocazie. Si astfel se socializeaza si sa pastreaza relatiile de prietenie.

O, da, asa este dar nu uita ca eu sunt antisociala deci la mine nu se aplica.

Hai mai bine sa-si spun ce am gasit sub brad in dimineata de Craciun...Mosul a fost darnic si mi-a adus un mp3 player Philips, un parfum florar desi eu prefer fresh, si ca in fiecare an pijamale :). 

Intrebarea este ce sa fac eu cu mp3-ul caci pe autobuz prefer sa citesc, la serviciu pot sa-mi pun castile si sa ascult muzica de pe calculator, iar acasa pot sa ascult muzica tare. Dovada ca telefonul meu are radio dar n-am ascultat la el decat atunci cand l-am luat. Ei, da, ca de obicei ma intreb cum de altii ii gasesc utilitate. 

Mos Craciun

Vine- vine! Deja toate cadourile le-a pregatit, le-a ambalat frumos, mai trebuie sa le urce in saniuta si sa porneasca la drum. 

Un Mos fictiv deja mi-a adus gel de dus si lotiune cu aroma de capsune si un ceas de birou-suport de creioane. Daca mi-ar fi adus jucarii sau papusele poate-poate as fi crezut ca e cel adevarat. Dar sincer vorbind pe Mosul adevarat n-ai cum sa-l vezi ca el apare chiar atunci cand e somnul mai dulce si strecoara cu grija jucarii sub perna sau sub brad.

Tataia mi-a povestit o data ca l-a prins de barba atunci cand mi-a ascuns sub perna prima mea papusa dar nu stie cum de i-a scapat si  a fugit atat de repede incat a uitat sa lase si cutia si a aruncat-o la repezeala afara in zapada. Iar dimineata tataia a venit cu ea sa mi-o arate asa uda de zapada cum era. Daca l-ar fi prins i-ar fi dat drumul pana la urma dar numai daca imi lasa mie mai multe jucarii decat era programat.

Si de atunci nimeni nu l-a mai vazut pe Mos dar el exista.

Alexander Millar

link

happy but still sad

A venit mosu`Nicolae cu cercei in loc de dulciuri si mi-a luat durerea de cap. Yuppy!

Azi am fost happy si mi-am luat puloverul de marinar si am avut si spor la citit "Lastarul meu de portocal" mai mult printre lacrimi decat cu ochii limpezi. O, desigur, asta s-a intamplat la serviciu caci italienii n-au lucrat iar noi am cam stat sau a facut fiecare ce a avut chef.

Pentru moment am sa las deoparte cartile lui James Clavell, parca am chef de altceva, orice dar care totusi sa nu-mi mai ia 3 luni cum s-a intamplat cu Vartejul.

La modul general sunt deprimata, as vrea de toate si n-as vrea nimic. Nu mai am carbune de desene si nici timp sa ma duc sa-mi iau ... of, macar de s-ar fi gasit la un supermarket!

Nadeem Chughtai

link

in ceata

E frumos Bucurestiul in ceata dar ceata durerilor mele de cap care tin la nesfarsit nu-mi place. Migrenele mi se pareau scuze si pacaleli si s-au gandit sa-mi arate ele mie ce inseamna sa te doara capul de dimineata pana seara timp de o saptamana si fara sa-ti dai seama de ce.

Am zis ca intr-o zi o sa fac o lista cu toate problemele mele de "sanatate" in afara de cea mintala caci se stie ca eu sunt putin anormala: luxatie congenitala de sold, betatalasemie, glicemie sub normal, afectiune hepatica obscura, minilitiaza renala, un mic chist pe rinichiul drept, ovare polichistice, acnee, alergie hapciu la de toate si acum migrene... Si cand te gandesti ca eu niciodata n-am prea facut excese, nu tigari, nu cafea, nu alcool, nici alte bauturi  din comert, nici kfc, nici mc, nici chipsuri...

Ce sa mai zic?! ...mititica de mine...

dragut

Nu ti-am zis dar de cateva luni bune am renuntat sa mai merg cu metroul ala nesuferit. Incredibil dar adevarat, cu ratb-ul diminetile mele sunt mult mai placute si aproape nici nu mai simt ca ma duc la serviciu. Pe langa faptul ca ajung mult mai repede vad si eu strazi, "oameni vii", lumina ... s-a terminat cu sirurile interminabile de somnambuli si cu regulile de folosire a scarilor rulante pe care nimeni nu le respecta...

Si sa nu las un post asa de mic aici o sa-ti zic ca n-am fost la vot dar daca m-as fi dus as fi votat cu PNL-ul pentru ca Tariceanu inca este preferatul meu dintre toti oamenii politici. Faptul ca a rezistat ca prim ministru 4 ani inseamna ceva in conditiile scandalurilor care au fost. Altul poate nu ar fi reusit iar acum o sa-i cam joace pe degete pe psd-isti si pdl-isti...ha, ha ,HA, abia astept sa vad cum se termina....dar sper sa iasa dreapta pana la urma la guvernare.

Adam Barsby

link

Minciuna

Ieri am fost in sfarsit la teatru dupa mult-mult timp. Am intrat in sala printre primii cu speranta sa vad o piesa clasica dar rostita in italiana iar la sfarsitul piesei tot printre primii am iesit nerabdatoare sa respir viata.
In spatele meu venea un grup de trei persoane: doi biaeti si o fata. Fata foarte amuzata a zis: "Ce-am mai ras, comedie-comedie!",unul din baieti a raspuns "Comedie-tragedie"iar cel din urma a rostit grav: "Ce comedie mai?! Pe mine m-a marcat profund, nu mai sunt acelasi."

Si adevarul e ca a fost o piesa unica, n-am mai vazut pana acum ceva atat de socant:actorii se dezbracau pe scena si se plimbau asa prin public,zbierau ca niste animale hidoase ale iadului si purtau masca necuratului.

Probabil e un nou gen de piesa HORROR
Pe masura ce hartuire vizuala si fonica sporea unii cedau psihic si ieseau din sala.
Pe scurt in piesa e vorba de moartea a sase muncitori intr-un incendiu dintr-o fabrica... cam atat. E putin mai mult acuzatoare la adresa mafiei si a celor 300-400 de familii de bogatasi care controleza lumea si care nu dau doi bani pe viata oamenilor de jos... a oamenilor pe care ii exploateaza, pe spatele carora isi sporesc bogatia si a caror moarte nu-i doare pentru ca nici macar nu-i cunosc.

In rest piesa se axeaza pe descrierea spaimei , a fricii de moarte si creaza un mic-mare iad scenic care pur si simplu te infioara oricat ai fi de tare.
Iar actorii nu vorbesc ci latra , urla, zbiara, miauna si rad draceste si se dezbracacomplet ca sa-ti arate ca in fata mortii pur si simplu nu ai nimic, nici frumusete, nici bani, nici constiinta, nimic mai mult decat are un om simplu sau un nebun ratacit.
Si apoi sunt clipe de mutenie in care zici ca totul s-a sfarsit, dar nu, totul reincepe si tu tot speri pana cand vezi o fata umana descoperita si auzi o voce calda care recita din Romeo si Julieta dar care apoi incepe treptat sa zbiere infiorator.
"Oh Romeo Romeo perché sei tu Romeo!? Rinnega tuo padre, rifiuta il tuo nome, o se non vuoi, giura che mi ami e non sarò più una Capuleti. Solo il tuo nome è mio nemico: tu sei tu. Che vuol dire "Montecchi"? Non è una mano, né un piede, né un braccio, né un viso, nulla di ciò che forma un corpo. Prendi un altro nome.Che cos'è un nome? Quella che chiamiamo "rosa" anche con un altro nome avrebbe il suo profumo. Rinuncia al tuo nome, Romeo, e per quel nome che non è parte di te, prendi me stessa."

La filozofie nu ma pricep si nici pe Shakespeare nu l-am citit dar replica asta mi-a placut nespus...si atat am inteles...numele oamenilor nu conteaza, ei pur si simplu sunt ceea ce sunt fara nume si totusi exista in lumea asta acei putini care isi imagineaza ca numele le da ceva in plus decat altora. Dar totul e o minciuna.
 
La sfarsit nu am aplaudat ca toata lumea, nu mi se pare o piesa de aplaudat....nu ca nu ar fi buna, ci pentru ca pur si simplu e socanta, fara cuvinte si aplauze.

Paul Corfield

De mult ce mi-au placut picturile lui Paul Corfield mi-am ales una si pentru title background.

hands free mania

Inca nu suntem dar in curand vom fi o lume de nebuni care vorbesc singuri, gesticuleaza pe strada si rad fara motiv intr-o lume a lor, exact ca sarmana femeie care pazeste, zi si noapte, vara-iarna, parculetul din fata blocului. Si nu din cauza stresului, a lipsei banilor, a socurilor emotionale ci a hands free-ului...E o exagerare desigur, este exagerare unei persoane care vorbeste maxim 10 minute la 2 zile doar cu mama,frate-su si tataia, mereu lasa telefonul uitat pe undeva, si habar nu are unde si cum se plateste factura de mobil.

Persoana asta care sigur nu se va schimba in urmatorii 20 -30 de ani (daca va mai trai)se va trezi intr-o buna zi ca toti cei din jur vorbesc non stop fara a se adresa cuiva ci oglinzii de la baie, peretilor de pe casa scarii, copacului de pe alee, masinii din parcare, aerului si ploii...Iar ea va continua sa taca caci nu va avea nimic de spus si va fi considerata una dintre "nebunele de pe strada mea"- secolul XXI.

Paul Horton

link

e poi, e poi, e poi...

M-am mutat cu biroul la etajul 10 si tare interesant se mai vede orasul de la inaltime...nu pot sa zic frumos pentru ca nu e. Prea multe blocuri, prea mult beton, prea multe acoperisuri ruginite...Dar diminetile insorite, apusurile colorate si serile luminate aduc o raza de bucurie in inima mea.

Si apoi, e liniste aici, usile nu se mai deschid in spatele meu, colegii nu mai tipa....lumina nu mai sta aprinsa iar jaluzelele sunt mereu ridicate sa intre lumina prin ferestrele largi.

Si pentru ca s-a produs schimbarea asta am zis sa mai schimb ceva din rutina saptamanala si mi-am luat un bilet la  Minciuna in cadrul Festivalului UTE.

360 de grade, ieri mi-am facut bostan (dovleac) copt si tare gustos a mai fost ...iar azi am fost la fotografiatul ultimelor frunze de toamna.

Bill Tolley

link

amintiri in paturica

Ei, e bine aici in paturica mea portocalie! Asa mai zic si eu sa stai in fara calculatorului si sa depeni amintiri pierdute, uitate, vag intrezarite printre ateatea ganduri fara importanta care ne fac sa crestem mari fara sa ne dam seama. Eram prea mica ca sa-mi amintesc exact de unde avea tata in casa undita dar stiu ca eram fascinata de cum arata si mai ales de firele alea atat de subtiri, de carligele alea de diverse marimi stranse intr-o cutiuta si de mulineta. De atunci nu am mai vazut undita iar la pescuit nu am fost niciodata si brusc mi-am dat seama acum ca mi-ar placea sa vad cum e si sa incerc sa dau si eu undita la apa oricat de neindemanatica as parea.

Si apoi imi amintesc de gramezile de ghete albe cu patine pe care le cumparase tata de la moldoveni imediat dupa revolutie, cand i se desfiintase si lui postul  si trebuia sa faca ceva sa scoata un ban pentru noi. In realitate nu am certitudinea de unde erau ghetele, oricum casa noastra era mereu plina de cateceva de vanzare. Tata le lua de la moldovenii din Chisinau si apoi le vindea la turci unde statea cate 2-3 saptamani timp in care cu banii pe care ii scotea cumpara turcisme si le vindea la noi. Tot felul de nimicuri circulau prin mainile noastre de copii si tare ne mai minunam de ele dar de foarte putine imi aduc aminte : sonerii rusesti, ciocolata ruseasca cu alune, miniradiouri, blugi cu modele turcesti la buzunare, cutii de gume turbo si ulker....

A fost o perioada grea pentru noi, dar mai ales pentru tata...Eu ii simteam doar lipsa cat era plecat si mereu o intrebam pe mama "dar cand se intoarce tata"? si ca sa-mi mai treaca un pic din dor ma uitam la poza in care ma tinea in brate la cateva lui. Atunci am realizat eu pentru prima data cat tineam la el si doua saptamani mi se pareau eternitate. Dar acum ce sa mai zic?Vreo 5 ani sa fi trecut de cand nu l-am mai vazut, de cand m-a imbratisat atunci pentru ultima data, iar eu il visez constant ca si cum niciodata nu s-ar fi dus. 

Didier Lourenco

link

plimbare de duminica

Hmmm...acum imi dau seama ca n-am mai fost de mult contemplativa si nu ti-am povestit nici macar ultima mea iesire in parc de acum doua saptamani. Era duminica, parca, era soare si cald afara si am plecat la maneca scurta hotarata sa merg intr-un loc unde nu mai fusesem niciodata, in parcul Plumbuita. Ultima data cand venisem de acasa cu autocarul ramasesem placut surprinsa de siragul de luminite care-l impodobeau pe inserat si tare as fi vrut sa cobor chiar atunci, sa descopar ce se ascunde dincolo de gardul de fier. 
Dar cand am ajuns mi-am dat seama ca totul era doar imaginatie, parcul nu e nici pe departe asa cum spera, si nu ascunde nici un secret. In afara bisericii noi de la intrare, care se intrezarea alba si frumoasa, printre frunze aramii si cabluri de tot felul, si linistea pescarilor de pe lac, nu mai era nimic de vazut. In schimb era ceva de gustat, ceva ce nu mai mancasem de mult - floricele cu caramel. Prima si ultima data cand mai mancasem fusese in Herastrau cu Talida si prietena ei si imi ramasese gandul la ele.
Dezamagita putin de Plumbuita am zis ca Teiul e pe aproape si ca n-ar strica sa vad ce mai face. Trecusera vreo 4-5 ani de cand nu-l mai vazusem, sau mai bine zis de atunci de cand facusem cunostinta cu Mishu. Era complet schimbat, totul era nou-nout si frumos asezat, doar vederea spre lac era neschimbata...sau doar un pic schimbata de lipsa apei. Mi-e greu parca sa aleg cuvintele si am sa-ti spun direct ca mi-a placut foarte mult,  m-am regasit in linistea lui, in porumbei si panselute, in fantanile arteziene si bancile cuminti, incalzite de soare, si in oamenii care se plimbau agale ca intr-un orasel de provincie. Nu stiu cum o fi seara, cand probabil studentii de la constructii il invadeaza, dar ziua e tare placut sa te plimbi pe aleile lui, sa te asezi pe o banca, sa citesti si sa uiti de timp.