Cand ma intorc acasa cu troleul -de obicei- e seara tarziu si trebuie sa traversez parcul palid luminat ca sa ajung la bloc. Cobor mereu in viteza si inevitabil privirea imi cade pe adapostul in care paznicul de serviciu motaie...Cred ca ma cunoaste ca doar aproape nimeni nu mai circula la ore asa tarzii... si apoi la felul in care imi "tarasc" piciorul sigur n-as fi greu de recunoscut.
Pasind pe aleea principala ma chinui sa nu calc stramb pe lespezile crapate -cand am ghetele in picioare imi permit sa privesc la stele printre crengile desfrunzite dar cu cizmele e mai greu -Cand ajung la statuie drumul se bifurca si atunci o iau in dreapta asteptand din clipa in clipa sa se stinga felinarul care-mi lumineaza calea. Asa face de fiecare data cand trec eu , ori nu ma suporta, or se rusineaza, ori ma place si ma saluta ...n-as sti sa-i descifrez limbajul ... numai ca, incredibil, aseara nu s-a mai stins. Poate se gandea aiurea sau poate nu-si pusese ochelarii caci nici n-a clipit cand am trecut pe langa el si tare m-am mirat...Numai cand am iesit de pe alee s-a stins , l-am vazut cu coada ochiului si am zambit in gandul meu...s-o fi indragostit de felinarita de vis-a-vis.
In spatele blocului sunt mereu caini dar cred ca si ei ma cunosc ca niciunul nu maraie la mine ...Desi stiu ca e tarziu si usa de jos trebuie sa fie incuiata o incerc de vreo doua ori sa ma asigur ca chiar e nevoie sa-mi caut cheile ratacite prin geanta. Urmeaza apoi partea cea mai neplacuta a zilei descuiatul si incuiatul usii de la intrare, aprinsul luminii pe scara, urcatul celor 4 etaje, dat sufletul pe scari, cautat iar cheile si descuiat usa apartamentului. Uhhhh, am obosit!...
