miercuri, septembrie 24, 2008

Graciela Rodo Boulanger




As one of the most widely known artists to come from South America today, this unusually gifted artist, a longtime resident of Paris, is internationally recognized particularly for her unique treatment of the continuous theme of children, coloured by the cultural element of her native Bolivia.

Graciela Rodo Boulanger has earned an international reputation with nearly 150 exhibitions on all five continents. In 1979 she was designated by UNICEF as the official artist for the "International Year of the Child" poster.
link

ganduri alandala

Mi-am lipit doi fluturasi pe monitor, unul rosu si altul verde, si or sa-mi tina de urat o bucata de vreme. Papusei de pe boxa care ma priveste fix in fiecare seara i-am facut cadou o umbreluta de inghetata pe care am gasit-o in punguta cu lucruri uitate. Acolo mai hiberneaza si cateva liste de la intrunirile forumiste, martisoare, clame de par si baterii si... fluturasi.

Cam mare dezordine la mine aici si multa lipsa de chef...Cu siguranta multe din lucrurile pe care ti le-as fi povestit s-au ratacit pe drum. Dintre toate  imi amintesc doar ziua de sambata cand am pornit la pas prin centrul Bucurestiului. La circ nu am intrat dar m-am uitat de afara la camile, lame, ponei si piesa de rezistenta: caprite pitice si ieduti. Eu si copiii ce ne mai agatam de gratii si nu mai voiam sa plecam de acolo chiar daca adultii strambau din nas "put, hai sa mergem".
La Curtea Veche m-am trezit strigata de o colega pe care eu doar din vedere o stiam ( cu retinutul numelor, dupa cum bine stii, am stat intodeauna cam prost si, incredibil, nici acum nu l-am aflat). Dar chiar daca numele nu i-l stiam tot am plecat amandoua sa "curiozam" printre antichitati care mai de care mai ciudate.
In cele din urma am ajuns si la Muzeul de Arta si am vizitat cele 11 camere de la ultimul etaj pe care nu am avut timp sa le vad ultima data si stateam in permanenta cu gandul la ele. A, chiar, azi s-a terminat colectia DeAgostini - Art Gallery si sunt curioasa ce o sa inceapa pentru ca nu cred ca se vor opri aici cu publicatul.

Si apoi nimic...doar ca stau cam prost cu banii pentru ca am cheltui cam mult cu analize si medicamente si fara nici un folos caci vesnicii nostri doctori incompetenti habar nu au pentru ce sunt platiti. Cred ca de jumatate de an n-am mai fost la cumparaturi dar am o gramada de haine vechi care sunt inca bune. Hm, da, haina face pe om...sunt demodata, iubesc amintirile si daca as putea si acum m-as imbraca cu tricoul ala roz cu calut pe care si frate-miu la purtat inaintea mea, sau cu rochita mov in valonase si fermoar la spate. 

sâmbătă, septembrie 13, 2008

Mackenzie Thorpe






Mackenzie Thorpe is one of the world's most collected and sought-after artists. His works express an entire range of human emotion, from the special bond of love and friendship, to the importance of self-reflection and individual triumphs. His works are a tribute to the creativity within us all and are a vivid expression of hope and the human spirit.

link

marți, septembrie 09, 2008

traseu de week-end Curtea de Arges-Vidraru

Sunt o mare lenesa, n-as iesi nicaieri seara si n-as face nimic in casa, as pierde timpul pur si simplu stand si odihnindu-ma. Inca nu-mi dau seama cum, dar frate-miu a reusit sa ma convinga sa mergem in weekend la Curtea de Arges. M-am sculat sambata dimineata, cand inca stelele erau pe cer, mi-am luat in spate ghiozdanelul meu de acum 10 ani, si-am pornit spre Gara de Nord intr-un troleu surprinzator de aglomerat. Cum imi sta in fire am ajuns mult mai devreme, mi-am luat bilet la Intercity pana la Ploiesti Sud si m-am asezat cuminte si somnoroasa pe un scaunel la peronul 9. Clipa de clipa se lumina din ce in ce mai mult iar eu ma amuzam spionand idila a doi prumbei pe o sarma. Iar ma pierd in detalii...De fapt domnului porumbel nu i-a prea mers incercarea, de cate ori facea un pas spre domnisoara porumbita ea se mai tragea un pas...
In Interciyi nu mai calatorisem pana atunci si m-au surprins vagoanele stil personal clasa a -II-a dar mult mai moderne, cu mese intre scaune si aer conditionat. Cele 45 de minute le-am petrecut rememorand zilele de facultate cand, in fiecare weekend, calatoream tronca-tronca cu personalul de la Buzau la Bucuresti sau cand ne ingramadeam in accelerate intesate de studenti care mergeau ca si noi cu nasul.
Desi era inca devreme cand am ajuns, in fata garii din Ploiesti toate tarabutele erau deschise si pline de covrigi. N-am mai vazut niciodata atatia covrigi adunati intr-un loc!...Si in fine, dupa lungi asteptari, a aparut si frate-miu cu buburuza mea si m-a pescuit...si asa am pornit-o noi siontac-siontac spre Targoviste pe un drum plin de gropi de-mi era mai mare mila...de buburuza, mai incape vorba?
In Targoviste erau zilele Cetatii asa ca, dupa un raid prin centru si printre tarabe de suveniruri traditionale (de unde mi-am luat cercei by the way), ne-am indreptat spre Turnul Chindia si ruinele cetatii. Dupa placutul urcus pe scarile in spirala am ajuns si la partea cea mai interesanta: vederea orasului de la inaltime si a amuzantei defilari a teatrului Masca.
Urmatoarea oprire a fost Pitestiul, unde am ajuns pe autostrada {adica, vreau sa zic... uau! prima data cand am mers pe autostrada}. Orasul lalelelor , unde iarasi nu mai fusesem niciodata, chiar mi-a placut cu fantanile lui arteziene, cu masinutele  de inchiriat pentru copii, cu oameni vioi pe strada in ciuda caniculei...Mmmm si mancarea de la Papas!!! Unde mai gasesc eu portii asa mari, ieftine si bune?!
De la Pitesti peisajul se schimba si dupa vreo jumatate de ora de mers incep sa ni se dezvaluie dealurile si primele case ale Curtii de Arges. Inainte sa trecem ca o furtuna prin centrul orasului presarat cu terase, banci, blocuri si pensiuni, am crezut ca ma aflam intr-o comuna ca oricare alta...cu multe, multe case insirate de-alungul drumului. Nu ne-am oprit pentru ca mai intai de toate ne trebuia cazare pentru buzunarul nostru si am gasit-o la cativa kilometri de oras in Albestii de Arges. O pensiune frumusica si relativ curatica care mi-a placut dintr-o privire dar a trebuit sa ma rog un pic de insotitorii mei sa poposim acolo, toti trei intr-o camera. Ei ar fi vrut sa mai vada si alte oferte. Gradina era plina de trandafiri infloriti, de toate culorile, pe terasa de la etaj se vedeau palmieri pitici, iar catelul, ciufulit si cu par in ochii mici ca doua margele negre, era pregatit sa fie adoptat pentru o zi.
Dupa o scurta odihna de dupamiaza ne-am intors in oras nerabdatori sa vizitam faimoasa manastire a mesterului Manole. Stilul bizantin, coloanele, mozaicul, cantecul calugarilor care celebrau o cununie ... tot a fost incantator acolo in sufletul manastiri si n-am fotografiat nimic pentru ca simteam ca as fi pierdut timp pretios si n-ar fi reusit sa redau niciodata ceea ce vedeam in realitate cu proprii ochi.
La plecare, desi nu-mi sta in fire, am luat o icoana pentru mama, asa de bland pictata in albastru incat puteai citi pacea si linistea in ea.
Nici n-am simtit cand s-a lasat seara si prajiturile servite la cofetaria din apropiere s-au sfarsit. Era meciul dureros cu Romania si am hotarat sa nu ne stricam seara ci sa ne intoarcem la viluta, sa jucam table si sa ne incarcam bateriile pentru a doua zi cu un somn bun. Al meu a fost relativ bun pentru ca, neincapand in pat, a trebuit sa ma multumesc cu un pat pliant de gradina.
Ne-au trezit cocosii cu al lor concert matinal si dupa micul dejun luat la soare pe terasa impreuna cu amicul nostru latos si pofticios n-am imbarcat cu destinatia Vidraru.
Asta a fost partea cea mai spectaculoasa a traseului: dealuri din ce in ce mai inalte si mai pitoresti, munti inverziti, serpentine, cetatea Poenari ridicandu-se semeata in varf de munte, tuneluri intunecoase, poduri fioroase si in sfarsit marele baraj scaldat in razele diminetii.
De acolo de sus lumea se vede altfel: mica si insignifianta. Si totusi asa cum e ea a reusit sa ridice un baraj si sa creeze un lac de acumulare chiar acolo in inima muntilor salbatici.
N-ar mai fi de spus nimic, m-am intors acasa in aceeasi zi, in orasul asta galagios si poluat, dar gandul meu tot acolo a ramas to fly free.

miercuri, septembrie 03, 2008

internet in aer

Eram clasa a XI-a cand am descoperit internetul. Nu mai stiu exact in ce imprejurare dar avea legatura cu dorinta mea de a avea informatii despre Adrian Ilie si Valencia direct de la sursa. Poate cele zece ore de la Connex au fost inceputul, poate noul laborator de calculatoare unde puteam intra dupa ore si doar pentru 45 de min, pe baza de carnet. Eu si colegul meu, Catalin, eram mereu acolo...si nici o alta fata...Da, si parca tot Catalin m-a dus intr-o zi la internet in oras. Imi aduc aminte si acum sala aia unde cativa baietasi jucau biliard, mirosul de bere si calculatoarele ingramadite ...si foita pe care imi scrisesem de acasa cateva randuri si pe care urma sa le transcriu si sa le trimit virtual celor de la ProSport. Si asa a inceput aventura: nopti pierdute acasa si conexiunea care frecvent se intrerupea si ore pierdute prin internet cafeuri...siteuri, mail, forum, chat, mirc...
Patru ani de facultate tot asa i-am pierdut, sau mai bine zis i-am pierdut stand la coada in A.S.E., pentru ca drogu-i drog si daca nu primeam doza zilnica - 2 ore de net -  nu era bine. Dar intr-un fel era placut pe atunci, n-aveam nici o grija, puteam sa pierd toata ziua acolo si tare ma mai bucuram cand ma vedeam in fata calculatorului si  puteam sa citesc cg-ul si sa trimit mesaje si ...hm...cam atat.
Si de 3 ani incoace ce fac? Ehei, s-au mai schimbat lucrurile, internet gasesti din abundenta pe toate drumurile: acasa, la serviciu si mai nou oriunde pe laptop sau mobil. Acum nu-l mai percep ca pe un drog ci ca o stare de fapt, o necesitate,  face parte din viata si cu greu am putea trai fara el in anul 2008.