De un sfert de veac imi e familiar satul asta cu drumul lui prafuit, casa bunicilor, a unchilor si verilor mei, cu cerul infipt parca in gardul bataturii, cu bucatarioara de vara si masa asezata afara, sub bolta de vie, cu cateii si pisicile care topaie si ti se strecoara printre picioare. Dar niciodata nu l-am iubit, nu pana ieri, nu pana cand l-am vazut cat poate fi de frumos intr-o zi a merilor si visinilor infloriti, cu soare si cer senin. Dupa masa toata lumea iese la poarta sa stea de vorba pe podet sau pe iarba santului sau, cine-i mai fudul, pe canapea. Tatii incep jocul de popice, ca-n toate zilele de duminica, copiii privesc de pe margine, iar noi ne dam pase cu o minge desumflata chiar imi mijlocul drumului fara sa ne pese de joc ci doar de noi insine ca suntem impreuna si ca timpul pare nesfarsit.
Inchid ochii si vad parca si acum sirul copacilor albiti care se pierd in zare, de o parte si de alta a drumului, si ploaie de petale si liliacul inflorit si papadia galbena-galbena de la picioare.
