Desi sunt o nihilista prin definitie sunt de acord ca oamenii trebuie sa continuie sa se nasca si sa moara iar societatea să evolueze. Intre inexistenta unei fiinte si existenta ei as alege mai degraba varianta ultima. Valabil si pentru propria mea existenta anosta care-mi pare atat de pretioasa, acum mai mult ca in trecut cand imi recitam mereu ca ar fi fost mai bine sa nu fi existat intr-o lume ca asta, unde toti sunt altfel decat mine. Solutia s-ar fi gasit fara prea mari eforturi, doar sta pe buzele pustoaicelor mai mult sau mai putin teribiliste... Dar eu deja sunt o tanara pensionara iar daca s-ar mai gasi si altii sa ma intrebe de ce nu ma sinucid as avea acelasi raspuns : De ce as face-o? De murit oricum murim cu totii.
Prin prisma vietii mele traite, detasate de idei radicale, moartea mi se pare neverosimila ca si cum oamenii din jur, pe care-i vad zi de zi si cu care interactionez, nu ar putea muri niciodata. Si totusi, ei se duc aproape pe nesimtite, dispar rand pe rand ca si cei dragi mie, care au fost atat de prezenti in viata mea si care acum sunt doar o vapaie intr-un ungher de amintire. Iar eu poate nici macar atat nu voi fi dar nu ma plang caci in lipsa mea nimic nu ar conta. La fel cum nu conteaza nici pentru marii oameni ai lumii trasformati intr-un pumn de tarana sau in statui raspandite prin parcuri - toaleta de lux a ciorilor si pasarilor cantatoare.
Ce-mi trebuie mie notorietate, recunoastere, trairi intense? Toate sunt pulbere-n vant. Prin gandire si atitudine ma simt la cei 27 de ani ai mei ca o batranica multumita ca a facut tot ce trebuia in viata si nu mai are nimic de asteptat.
