duminică, decembrie 21, 2008

Mos Craciun

Vine- vine! Deja toate cadourile le-a pregatit, le-a ambalat frumos, mai trebuie sa le urce in saniuta si sa porneasca la drum. 

Un Mos fictiv deja mi-a adus gel de dus si lotiune cu aroma de capsune si un ceas de birou-suport de creioane. Daca mi-ar fi adus jucarii sau papusele poate-poate as fi crezut ca e cel adevarat. Dar sincer vorbind pe Mosul adevarat n-ai cum sa-l vezi ca el apare chiar atunci cand e somnul mai dulce si strecoara cu grija jucarii sub perna sau sub brad.

Tataia mi-a povestit o data ca l-a prins de barba atunci cand mi-a ascuns sub perna prima mea papusa dar nu stie cum de i-a scapat si  a fugit atat de repede incat a uitat sa lase si cutia si a aruncat-o la repezeala afara in zapada. Iar dimineata tataia a venit cu ea sa mi-o arate asa uda de zapada cum era. Daca l-ar fi prins i-ar fi dat drumul pana la urma dar numai daca imi lasa mie mai multe jucarii decat era programat.

Si de atunci nimeni nu l-a mai vazut pe Mos dar el exista.

luni, decembrie 08, 2008

happy but still sad

A venit mosu`Nicolae cu cercei in loc de dulciuri si mi-a luat durerea de cap. Yuppy!

Azi am fost happy si mi-am luat puloverul de marinar si am avut si spor la citit "Lastarul meu de portocal" mai mult printre lacrimi decat cu ochii limpezi. O, desigur, asta s-a intamplat la serviciu caci italienii n-au lucrat iar noi am cam stat sau a facut fiecare ce a avut chef.

Pentru moment am sa las deoparte cartile lui James Clavell, parca am chef de altceva, orice dar care totusi sa nu-mi mai ia 3 luni cum s-a intamplat cu Vartejul.

La modul general sunt deprimata, as vrea de toate si n-as vrea nimic. Nu mai am carbune de desene si nici timp sa ma duc sa-mi iau ... of, macar de s-ar fi gasit la un supermarket!

joi, decembrie 04, 2008

Nadeem Chughtai


link

in ceata

E frumos Bucurestiul in ceata dar ceata durerilor mele de cap care tin la nesfarsit nu-mi place. Migrenele mi se pareau scuze si pacaleli si s-au gandit sa-mi arate ele mie ce inseamna sa te doara capul de dimineata pana seara timp de o saptamana si fara sa-ti dai seama de ce.

Am zis ca intr-o zi o sa fac o lista cu toate problemele mele de "sanatate" in afara de cea mintala caci se stie ca eu sunt putin anormala: luxatie congenitala de sold, betatalasemie, glicemie sub normal, afectiune hepatica obscura, minilitiaza renala, un mic chist pe rinichiul drept, ovare polichistice, acnee, alergie hapciu la de toate si acum migrene... Si cand te gandesti ca eu niciodata n-am prea facut excese, nu tigari, nu cafea, nu alcool, nici alte bauturi  din comert, nici kfc, nici mc, nici chipsuri...

Ce sa mai zic?! ...mititica de mine...

duminică, noiembrie 30, 2008

dragut

Nu ti-am zis dar de cateva luni bune am renuntat sa mai merg cu metroul ala nesuferit. Incredibil dar adevarat, cu ratb-ul diminetile mele sunt mult mai placute si aproape nici nu mai simt ca ma duc la serviciu. Pe langa faptul ca ajung mult mai repede vad si eu strazi, "oameni vii", lumina ... s-a terminat cu sirurile interminabile de somnambuli si cu regulile de folosire a scarilor rulante pe care nimeni nu le respecta...
Si sa nu las un post asa de mic aici o sa-ti zic ca n-am fost la vot dar daca m-as fi dus as fi votat cu PNL-ul pentru ca Tariceanu inca este preferatul meu dintre toti oamenii politici. Faptul ca a rezistat ca prim ministru 4 ani inseamna ceva in conditiile scandalurilor care au fost. Altul poate nu ar fi reusit iar acum o sa-i cam joace pe degete pe psd-isti si pdl-isti...ha, ha ,HA, abia astept sa vad cum se termina....dar sper sa iasa dreapta pana la urma la guvernare.

miercuri, noiembrie 19, 2008

Minciuna

Ieri am fost in sfarsit la teatru dupa mult-mult timp. Am intrat in sala printre primii cu speranta sa vad o piesa clasica dar rostita in italiana iar la sfarsitul piesei tot printre primii am iesit nerabdatoare sa respir viata.
In spatele meu venea un grup de trei persoane: doi biaeti si o fata. Fata foarte amuzata a zis: "Ce-am mai ras, comedie-comedie!",unul din baieti a raspuns "Comedie-tragedie"iar cel din urma a rostit grav: "Ce comedie mai?! Pe mine m-a marcat profund, nu mai sunt acelasi."

Si adevarul e ca a fost o piesa unica, n-am mai vazut pana acum ceva atat de socant:actorii se dezbracau pe scena si se plimbau asa prin public,zbierau ca niste animale hidoase ale iadului si purtau masca necuratului.
Probabil e un nou gen de piesa HORROR
Pe masura ce hartuire vizuala si fonica sporea unii cedau psihic si ieseau din sala.
Pe scurt in piesa e vorba de moartea a sase muncitori intr-un incendiu dintr-o fabrica... cam atat. E putin mai mult acuzatoare la adresa mafiei si a celor 300-400 de familii de bogatasi care controleza lumea si care nu dau doi bani pe viata oamenilor de jos... a oamenilor pe care ii exploateaza, pe spatele carora isi sporesc bogatia si a caror moarte nu-i doare pentru ca nici macar nu-i cunosc.

In rest piesa se axeaza pe descrierea spaimei , a fricii de moarte si creaza un mic-mare iad scenic care pur si simplu te infioara oricat ai fi de tare.
Iar actorii nu vorbesc ci latra , urla, zbiara, miauna si rad draceste si se dezbracacomplet ca sa-ti arate ca in fata mortii pur si simplu nu ai nimic, nici frumusete, nici bani, nici constiinta, nimic mai mult decat are un om simplu sau un nebun ratacit.
Si apoi sunt clipe de mutenie in care zici ca totul s-a sfarsit, dar nu, totul reincepe si tu tot speri pana cand vezi o fata umana descoperita si auzi o voce calda care recita din Romeo si Julieta dar care apoi incepe treptat sa zbiere infiorator.
"Oh Romeo Romeo perché sei tu Romeo!? Rinnega tuo padre, rifiuta il tuo nome, o se non vuoi, giura che mi ami e non sarò più una Capuleti. Solo il tuo nome è mio nemico: tu sei tu. Che vuol dire "Montecchi"? Non è una mano, né un piede, né un braccio, né un viso, nulla di ciò che forma un corpo. Prendi un altro nome.Che cos'è un nome? Quella che chiamiamo "rosa" anche con un altro nome avrebbe il suo profumo. Rinuncia al tuo nome, Romeo, e per quel nome che non è parte di te, prendi me stessa."

La filozofie nu ma pricep si nici pe Shakespeare nu l-am citit dar replica asta mi-a placut nespus...si atat am inteles...numele oamenilor nu conteaza, ei pur si simplu sunt ceea ce sunt fara nume si totusi exista in lumea asta acei putini care isi imagineaza ca numele le da ceva in plus decat altora. Dar totul e o minciuna.
 
La sfarsit nu am aplaudat ca toata lumea, nu mi se pare o piesa de aplaudat....nu ca nu ar fi buna, ci pentru ca pur si simplu e socanta, fara cuvinte si aplauze.

sâmbătă, noiembrie 15, 2008

Paul Corfield




De mult ce mi-au placut picturile lui Paul Corfield mi-am ales una si pentru title background.

vineri, noiembrie 14, 2008

hands free mania

Inca nu suntem dar in curand vom fi o lume de nebuni care vorbesc singuri, gesticuleaza pe strada si rad fara motiv intr-o lume a lor, exact ca sarmana femeie care pazeste, zi si noapte, vara-iarna, parculetul din fata blocului. Si nu din cauza stresului, a lipsei banilor, a socurilor emotionale ci a hands free-ului...E o exagerare desigur, este exagerare unei persoane care vorbeste maxim 10 minute la 2 zile doar cu mama,frate-su si tataia, mereu lasa telefonul uitat pe undeva, si habar nu are unde si cum se plateste factura de mobil.


Persoana asta care sigur nu se va schimba in urmatorii 20 -30 de ani (daca va mai trai)se va trezi intr-o buna zi ca toti cei din jur vorbesc non stop fara a se adresa cuiva ci oglinzii de la baie, peretilor de pe casa scarii, copacului de pe alee, masinii din parcare, aerului si ploii...Iar ea va continua sa taca caci nu va avea nimic de spus si va fi considerata una dintre "nebunele de pe strada mea"- secolul XXI.

duminică, noiembrie 09, 2008

e poi, e poi, e poi...

M-am mutat cu biroul la etajul 10 si tare interesant se mai vede orasul de la inaltime...nu pot sa zic frumos pentru ca nu e. Prea multe blocuri, prea mult beton, prea multe acoperisuri ruginite...Dar diminetile insorite, apusurile colorate si serile luminate aduc o raza de bucurie in inima mea.

Si apoi, e liniste aici, usile nu se mai deschid in spatele meu, colegii nu mai tipa....lumina nu mai sta aprinsa iar jaluzelele sunt mereu ridicate sa intre lumina prin ferestrele largi.

Si pentru ca s-a produs schimbarea asta am zis sa mai schimb ceva din rutina saptamanala si mi-am luat un bilet la  Minciuna in cadrul Festivalului UTE.

360 de grade, ieri mi-am facut bostan (dovleac) copt si tare gustos a mai fost ...iar azi am fost la fotografiatul ultimelor frunze de toamna.

luni, octombrie 27, 2008

amintiri in paturica

Ei, e bine aici in paturica mea portocalie! Asa mai zic si eu sa stai in fara calculatorului si sa depeni amintiri pierdute, uitate, vag intrezarite printre ateatea ganduri fara importanta care ne fac sa crestem mari fara sa ne dam seama. Eram prea mica ca sa-mi amintesc exact de unde avea tata in casa undita dar stiu ca eram fascinata de cum arata si mai ales de firele alea atat de subtiri, de carligele alea de diverse marimi stranse intr-o cutiuta si de mulineta. De atunci nu am mai vazut undita iar la pescuit nu am fost niciodata si brusc mi-am dat seama acum ca mi-ar placea sa vad cum e si sa incerc sa dau si eu undita la apa oricat de neindemanatica as parea.

Si apoi imi amintesc de gramezile de ghete albe cu patine pe care le cumparase tata de la moldoveni imediat dupa revolutie, cand i se desfiintase si lui postul  si trebuia sa faca ceva sa scoata un ban pentru noi. In realitate nu am certitudinea de unde erau ghetele, oricum casa noastra era mereu plina de cateceva de vanzare. Tata le lua de la moldovenii din Chisinau si apoi le vindea la turci unde statea cate 2-3 saptamani timp in care cu banii pe care ii scotea cumpara turcisme si le vindea la noi. Tot felul de nimicuri circulau prin mainile noastre de copii si tare ne mai minunam de ele dar de foarte putine imi aduc aminte : sonerii rusesti, ciocolata ruseasca cu alune, miniradiouri, blugi cu modele turcesti la buzunare, cutii de gume turbo si ulker....

A fost o perioada grea pentru noi, dar mai ales pentru tata...Eu ii simteam doar lipsa cat era plecat si mereu o intrebam pe mama "dar cand se intoarce tata"? si ca sa-mi mai treaca un pic din dor ma uitam la poza in care ma tinea in brate la cateva lui. Atunci am realizat eu pentru prima data cat tineam la el si doua saptamani mi se pareau eternitate. Dar acum ce sa mai zic?Vreo 5 ani sa fi trecut de cand nu l-am mai vazut, de cand m-a imbratisat atunci pentru ultima data, iar eu il visez constant ca si cum niciodata nu s-ar fi dus. 

marți, octombrie 21, 2008

Didier Lourenco








link

plimbare de duminica

Hmmm...acum imi dau seama ca n-am mai fost de mult contemplativa si nu ti-am povestit nici macar ultima mea iesire in parc de acum doua saptamani. Era duminica, parca, era soare si cald afara si am plecat la maneca scurta hotarata sa merg intr-un loc unde nu mai fusesem niciodata, in parcul Plumbuita. Ultima data cand venisem de acasa cu autocarul ramasesem placut surprinsa de siragul de luminite care-l impodobeau pe inserat si tare as fi vrut sa cobor chiar atunci, sa descopar ce se ascunde dincolo de gardul de fier. 
Dar cand am ajuns mi-am dat seama ca totul era doar imaginatie, parcul nu e nici pe departe asa cum spera, si nu ascunde nici un secret. In afara bisericii noi de la intrare, care se intrezarea alba si frumoasa, printre frunze aramii si cabluri de tot felul, si linistea pescarilor de pe lac, nu mai era nimic de vazut. In schimb era ceva de gustat, ceva ce nu mai mancasem de mult - floricele cu caramel. Prima si ultima data cand mai mancasem fusese in Herastrau cu Talida si prietena ei si imi ramasese gandul la ele.
Dezamagita putin de Plumbuita am zis ca Teiul e pe aproape si ca n-ar strica sa vad ce mai face. Trecusera vreo 4-5 ani de cand nu-l mai vazusem, sau mai bine zis de atunci de cand facusem cunostinta cu Mishu. Era complet schimbat, totul era nou-nout si frumos asezat, doar vederea spre lac era neschimbata...sau doar un pic schimbata de lipsa apei. Mi-e greu parca sa aleg cuvintele si am sa-ti spun direct ca mi-a placut foarte mult,  m-am regasit in linistea lui, in porumbei si panselute, in fantanile arteziene si bancile cuminti, incalzite de soare, si in oamenii care se plimbau agale ca intr-un orasel de provincie. Nu stiu cum o fi seara, cand probabil studentii de la constructii il invadeaza, dar ziua e tare placut sa te plimbi pe aleile lui, sa te asezi pe o banca, sa citesti si sa uiti de timp.

sâmbătă, octombrie 11, 2008

vesti bune

In sfarsit am reusit sa-mi pun cateva poze de la Curtea de Arges in galerie si nu-mi mai ramane acum decat sa-mi incarc un dvd de poze si sa reinstalez win-ul caci iar m-a atacat un virus. Si totusi parca nu mi-as strica duminica, mai bine as iesi la o mica plimbarica cu batrana mea camera in cautare de frunze colorate.
Azi mi-am luat o pernita pentru scaunul de la masina ca sa vad mai bine cand conduc, cand o sa conduc, adica...imi creez toate conditiile, poate-poate o sa prind si eu mai mult curaj sa plec de una singura.
Si...asta e surpriza, vineri am inceput cursurile de pictura la scoala de arta . In primul an insa n-o sa prea vedeam culoare, o sa facem schite in carbune...Sunt foarte suparata insa ca astia de la resurse umane nu vor sa auda de invoiri cand vine vorba de master, facultate sau alte cursuri asa ca o sa cam pierd multe explicatii si o sa pot sa le recuperez doar partial.
In prima sedinta am invatat cum sa folosim carbunele, cum masuram obiectele cu andreaua de la departare si cum sa le incadram in pagina. Ciudat a fost ca desenul meu mazgalit si sters de o mie de ori a fost dat ca exemplu :" sa nu va fie frica sa gresiti, asa vreau sa vad desenele cu multe linii sterse si refacute", dar am fost data si ca exemplu negativ caci tineam carbunele infasurat in hartie: "asta nu vreau sa vad, nu trebuie sa va fie frica sa va murdariti, apa avem destula sa ne spalam pe maini"....Si de bine ce am urmat sfaturile m-am facut toata numai carbune:  pe maini, pe fata,pe bluza... parca eram una bucata bunic gasit in mina. :))

miercuri, octombrie 01, 2008

Haruyo Morita






link
Many of Haruyo's paintings hail from her deep appreciation of the style, flamboyance and drama of Kabuki theatre. Thus to truly appreciate and enjoy her art, and understanding of some of the special characteristics of Kabuki are necessary. Haruyo herself trained for many years as a Limono designer under the rigorous schooling of the Master, Hasuki. This training naturally imbued her with many of the skills displayed in her art, which are so obviously redolent of a unique national heritage.

nou si bun

Ciudat, dar in ultima vreme n-am mai descoperit nimic. Ultima data, acum vreo cateva saptamani, mi-am turnat pe o tablita cate un strop de tempera (rosu, verde, albastru) si am inceput sa le amestec ca sa obtin alb si tot invartind cu pensula acolo chiar au inceput sa apara niste firicele - adica culoarea mea preferata cacaniu in dungi :)) albe...
Alt experiment s-a desfasurat in bucatarie si cu ocazia asta am descoperit ca ma pricep sa fac dovlecei cu branza la cuptor.
Reteta e simpla :
  • se curata coaja dovleceilor (1kg), se spala, se taie pe lung si apoi pe lat si se obtin cate 4 bucati din fiecare
  • cu o lingurita se scobeste miezul si dovleceii- barcuta sa dau un pic in clocot in apa cu sare pana se inmoaie si dupa ce au fost scosi se aseaza cu grija intr-o tava unsa cu ulei
  • miezul dovlecelului se piseaza un pic si se pune la calit in 2 linguri de ulei, apoi se pun 2 linguri de pesmet si in cele din urma se pun si 200 g telemea data pe razatoare
  • dupa ce a fost luata de pe foc compozitia, se pun si doua oua batute bine si se amesteca (cui ii place mararul poate sa puna si marar)
  • si dupa ce s-a turnat compozitia in fiecare dovlecel-barcuta se baga tava la cuptor cam juma` de ora si gata masa...
  • aaaa, si se servesc cu smantana (un paharut mic e suficient)
Pofta buna!

miercuri, septembrie 24, 2008

Graciela Rodo Boulanger




As one of the most widely known artists to come from South America today, this unusually gifted artist, a longtime resident of Paris, is internationally recognized particularly for her unique treatment of the continuous theme of children, coloured by the cultural element of her native Bolivia.

Graciela Rodo Boulanger has earned an international reputation with nearly 150 exhibitions on all five continents. In 1979 she was designated by UNICEF as the official artist for the "International Year of the Child" poster.
link

ganduri alandala

Mi-am lipit doi fluturasi pe monitor, unul rosu si altul verde, si or sa-mi tina de urat o bucata de vreme. Papusei de pe boxa care ma priveste fix in fiecare seara i-am facut cadou o umbreluta de inghetata pe care am gasit-o in punguta cu lucruri uitate. Acolo mai hiberneaza si cateva liste de la intrunirile forumiste, martisoare, clame de par si baterii si... fluturasi.

Cam mare dezordine la mine aici si multa lipsa de chef...Cu siguranta multe din lucrurile pe care ti le-as fi povestit s-au ratacit pe drum. Dintre toate  imi amintesc doar ziua de sambata cand am pornit la pas prin centrul Bucurestiului. La circ nu am intrat dar m-am uitat de afara la camile, lame, ponei si piesa de rezistenta: caprite pitice si ieduti. Eu si copiii ce ne mai agatam de gratii si nu mai voiam sa plecam de acolo chiar daca adultii strambau din nas "put, hai sa mergem".
La Curtea Veche m-am trezit strigata de o colega pe care eu doar din vedere o stiam ( cu retinutul numelor, dupa cum bine stii, am stat intodeauna cam prost si, incredibil, nici acum nu l-am aflat). Dar chiar daca numele nu i-l stiam tot am plecat amandoua sa "curiozam" printre antichitati care mai de care mai ciudate.
In cele din urma am ajuns si la Muzeul de Arta si am vizitat cele 11 camere de la ultimul etaj pe care nu am avut timp sa le vad ultima data si stateam in permanenta cu gandul la ele. A, chiar, azi s-a terminat colectia DeAgostini - Art Gallery si sunt curioasa ce o sa inceapa pentru ca nu cred ca se vor opri aici cu publicatul.

Si apoi nimic...doar ca stau cam prost cu banii pentru ca am cheltui cam mult cu analize si medicamente si fara nici un folos caci vesnicii nostri doctori incompetenti habar nu au pentru ce sunt platiti. Cred ca de jumatate de an n-am mai fost la cumparaturi dar am o gramada de haine vechi care sunt inca bune. Hm, da, haina face pe om...sunt demodata, iubesc amintirile si daca as putea si acum m-as imbraca cu tricoul ala roz cu calut pe care si frate-miu la purtat inaintea mea, sau cu rochita mov in valonase si fermoar la spate. 

sâmbătă, septembrie 13, 2008

Mackenzie Thorpe






Mackenzie Thorpe is one of the world's most collected and sought-after artists. His works express an entire range of human emotion, from the special bond of love and friendship, to the importance of self-reflection and individual triumphs. His works are a tribute to the creativity within us all and are a vivid expression of hope and the human spirit.

link

marți, septembrie 09, 2008

traseu de week-end Curtea de Arges-Vidraru

Sunt o mare lenesa, n-as iesi nicaieri seara si n-as face nimic in casa, as pierde timpul pur si simplu stand si odihnindu-ma. Inca nu-mi dau seama cum, dar frate-miu a reusit sa ma convinga sa mergem in weekend la Curtea de Arges. M-am sculat sambata dimineata, cand inca stelele erau pe cer, mi-am luat in spate ghiozdanelul meu de acum 10 ani, si-am pornit spre Gara de Nord intr-un troleu surprinzator de aglomerat. Cum imi sta in fire am ajuns mult mai devreme, mi-am luat bilet la Intercity pana la Ploiesti Sud si m-am asezat cuminte si somnoroasa pe un scaunel la peronul 9. Clipa de clipa se lumina din ce in ce mai mult iar eu ma amuzam spionand idila a doi prumbei pe o sarma. Iar ma pierd in detalii...De fapt domnului porumbel nu i-a prea mers incercarea, de cate ori facea un pas spre domnisoara porumbita ea se mai tragea un pas...
In Interciyi nu mai calatorisem pana atunci si m-au surprins vagoanele stil personal clasa a -II-a dar mult mai moderne, cu mese intre scaune si aer conditionat. Cele 45 de minute le-am petrecut rememorand zilele de facultate cand, in fiecare weekend, calatoream tronca-tronca cu personalul de la Buzau la Bucuresti sau cand ne ingramadeam in accelerate intesate de studenti care mergeau ca si noi cu nasul.
Desi era inca devreme cand am ajuns, in fata garii din Ploiesti toate tarabutele erau deschise si pline de covrigi. N-am mai vazut niciodata atatia covrigi adunati intr-un loc!...Si in fine, dupa lungi asteptari, a aparut si frate-miu cu buburuza mea si m-a pescuit...si asa am pornit-o noi siontac-siontac spre Targoviste pe un drum plin de gropi de-mi era mai mare mila...de buburuza, mai incape vorba?
In Targoviste erau zilele Cetatii asa ca, dupa un raid prin centru si printre tarabe de suveniruri traditionale (de unde mi-am luat cercei by the way), ne-am indreptat spre Turnul Chindia si ruinele cetatii. Dupa placutul urcus pe scarile in spirala am ajuns si la partea cea mai interesanta: vederea orasului de la inaltime si a amuzantei defilari a teatrului Masca.
Urmatoarea oprire a fost Pitestiul, unde am ajuns pe autostrada {adica, vreau sa zic... uau! prima data cand am mers pe autostrada}. Orasul lalelelor , unde iarasi nu mai fusesem niciodata, chiar mi-a placut cu fantanile lui arteziene, cu masinutele  de inchiriat pentru copii, cu oameni vioi pe strada in ciuda caniculei...Mmmm si mancarea de la Papas!!! Unde mai gasesc eu portii asa mari, ieftine si bune?!
De la Pitesti peisajul se schimba si dupa vreo jumatate de ora de mers incep sa ni se dezvaluie dealurile si primele case ale Curtii de Arges. Inainte sa trecem ca o furtuna prin centrul orasului presarat cu terase, banci, blocuri si pensiuni, am crezut ca ma aflam intr-o comuna ca oricare alta...cu multe, multe case insirate de-alungul drumului. Nu ne-am oprit pentru ca mai intai de toate ne trebuia cazare pentru buzunarul nostru si am gasit-o la cativa kilometri de oras in Albestii de Arges. O pensiune frumusica si relativ curatica care mi-a placut dintr-o privire dar a trebuit sa ma rog un pic de insotitorii mei sa poposim acolo, toti trei intr-o camera. Ei ar fi vrut sa mai vada si alte oferte. Gradina era plina de trandafiri infloriti, de toate culorile, pe terasa de la etaj se vedeau palmieri pitici, iar catelul, ciufulit si cu par in ochii mici ca doua margele negre, era pregatit sa fie adoptat pentru o zi.
Dupa o scurta odihna de dupamiaza ne-am intors in oras nerabdatori sa vizitam faimoasa manastire a mesterului Manole. Stilul bizantin, coloanele, mozaicul, cantecul calugarilor care celebrau o cununie ... tot a fost incantator acolo in sufletul manastiri si n-am fotografiat nimic pentru ca simteam ca as fi pierdut timp pretios si n-ar fi reusit sa redau niciodata ceea ce vedeam in realitate cu proprii ochi.
La plecare, desi nu-mi sta in fire, am luat o icoana pentru mama, asa de bland pictata in albastru incat puteai citi pacea si linistea in ea.
Nici n-am simtit cand s-a lasat seara si prajiturile servite la cofetaria din apropiere s-au sfarsit. Era meciul dureros cu Romania si am hotarat sa nu ne stricam seara ci sa ne intoarcem la viluta, sa jucam table si sa ne incarcam bateriile pentru a doua zi cu un somn bun. Al meu a fost relativ bun pentru ca, neincapand in pat, a trebuit sa ma multumesc cu un pat pliant de gradina.
Ne-au trezit cocosii cu al lor concert matinal si dupa micul dejun luat la soare pe terasa impreuna cu amicul nostru latos si pofticios n-am imbarcat cu destinatia Vidraru.
Asta a fost partea cea mai spectaculoasa a traseului: dealuri din ce in ce mai inalte si mai pitoresti, munti inverziti, serpentine, cetatea Poenari ridicandu-se semeata in varf de munte, tuneluri intunecoase, poduri fioroase si in sfarsit marele baraj scaldat in razele diminetii.
De acolo de sus lumea se vede altfel: mica si insignifianta. Si totusi asa cum e ea a reusit sa ridice un baraj si sa creeze un lac de acumulare chiar acolo in inima muntilor salbatici.
N-ar mai fi de spus nimic, m-am intors acasa in aceeasi zi, in orasul asta galagios si poluat, dar gandul meu tot acolo a ramas to fly free.

miercuri, septembrie 03, 2008

internet in aer

Eram clasa a XI-a cand am descoperit internetul. Nu mai stiu exact in ce imprejurare dar avea legatura cu dorinta mea de a avea informatii despre Adrian Ilie si Valencia direct de la sursa. Poate cele zece ore de la Connex au fost inceputul, poate noul laborator de calculatoare unde puteam intra dupa ore si doar pentru 45 de min, pe baza de carnet. Eu si colegul meu, Catalin, eram mereu acolo...si nici o alta fata...Da, si parca tot Catalin m-a dus intr-o zi la internet in oras. Imi aduc aminte si acum sala aia unde cativa baietasi jucau biliard, mirosul de bere si calculatoarele ingramadite ...si foita pe care imi scrisesem de acasa cateva randuri si pe care urma sa le transcriu si sa le trimit virtual celor de la ProSport. Si asa a inceput aventura: nopti pierdute acasa si conexiunea care frecvent se intrerupea si ore pierdute prin internet cafeuri...siteuri, mail, forum, chat, mirc...
Patru ani de facultate tot asa i-am pierdut, sau mai bine zis i-am pierdut stand la coada in A.S.E., pentru ca drogu-i drog si daca nu primeam doza zilnica - 2 ore de net -  nu era bine. Dar intr-un fel era placut pe atunci, n-aveam nici o grija, puteam sa pierd toata ziua acolo si tare ma mai bucuram cand ma vedeam in fata calculatorului si  puteam sa citesc cg-ul si sa trimit mesaje si ...hm...cam atat.
Si de 3 ani incoace ce fac? Ehei, s-au mai schimbat lucrurile, internet gasesti din abundenta pe toate drumurile: acasa, la serviciu si mai nou oriunde pe laptop sau mobil. Acum nu-l mai percep ca pe un drog ci ca o stare de fapt, o necesitate,  face parte din viata si cu greu am putea trai fara el in anul 2008.

duminică, august 31, 2008

Sarutul lui Hitler

Toata saptamana asta de concediu nonrelaxant petrecut la tara printre ciment si caramizi  am avut tot felul de vise ciudate in care daca nu era omorat cineva si nu eram urmarita sigur rataceam pe undeva sau injuram birocratia. Aseara in ultima zi de nepasare am visat doar ca ma teleportasem in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial si na belea, ma sarutam cu Hitler si mai tare e ca-mi placea si parca in vis eram un fel de amanta de-a lui. Sigur ca eu eram constienta ca nu sunt eu ci  ma folosesc de corpul unei nemtoaice  dragute de la tara a carui bunic nu aproba deloc ce facea nepoata lui in timpul razboiului. Si Hitler asta din visul meu pastra totusi distanta pentru ca atunci cand a vrut sa faca comanda de mancare dupa un meniu de pizza mi-a sugerat sa-mi aleg ceva din banii mei. Dar pana sa ma hotarasc eu comanda lui deja venise asa ca am renuntat si m-am dat la vorba. L-am intrebat, sigura de mine ca ma place, ce are de gand cu tot razboiul si genocidul asta. Cum crede ca va arata lumea peste 10-20 de ani. Si atunci i-am zis  ca stiu ca n-o sa ma creada dar eu vin din viitor si m-am nascut in 1982 si stiu ce o sa urmeze dar n-o sa-i spun ci vreau doar sa-mi spuna el cum crede ca se va sfarsi...

Si aici se rupe un pic firul  si apar iarasi eu pe niste drumuri gri printre oameni speriati de razboi  incercand sa-l gasesc pe Hitler, urmarita de privirile dusmanoase ale oamenilor de rand. Stiu ca el de fapt are pe altcineva, o femeie ... (poate femeia aia cu care s-a si sinucis) dar nu conteaza pentru mine, eu am ceva important sa-i trasmit dar nu stiu ce...Reusesc sa intru intr-o casa, o camera lunga unde in colturi diferite stateau 2 soldati si atunci este aruncata inauntru pe geam o bomba si incepe intre noi un shimb de pase cu bomba arzand ...

"O fi 12?" m-am intrebat atunci, "prea bate soarele" dar era doar 8 dimineata.As fi vrut, tare as fi vrut sa vad continuarea dar n-a fost sa fie sau poate ca mi-a explodat bomba in maini si mi-am pierdut memoria dincolo de moartea visului.

miercuri, august 20, 2008

Laborator personal

M-as vaita de ceva...nu conteaza ce...M-as vaita si m-as victimiza pentru ca mereu ceva ce mi se intampla mi se va parea nedrept. Si as incepe iar sa insir scuze si as cauta cauze peste tot, as da vina pe tot si pe toate mai putin pe mine. Dar n-am s-o fac si am sa ma opresc aici cu destainuirile. Poate am mai crescut si desi sunt la fel de incrancenata sa le declar razboi tuturor (mai ales celor inocenti) am sa tac. Tacerea este singura mea prietena adevarata.

Am sa uit un pic de cuvintele grele care-mi atarna in gand si-am sa-si spun care a fost micul meu experiment de azi.
Eu si apa, sau lichidele in general, nu prea ne impacam. Un paharel de apa pe zi e chiar suficient iar dusul la baie de 2 ori pe zi ne convine.
Insa azi din anumite necesitati a trebuit sa torn pe gat nu unu, nu doua pahare ci ...incredibil ... CINCI!Si asta intr-un interval de jumatate de ora. Facusem o burtoaie de apa in care broastele sigur s-ar fi simtit in largul lor. Ceea ce m-a mirat a fost ca la sfarsitul acelei jumatati de ora a trebuit sa merg la baie unde mi-am imaginat ca am dat tot afara. Numai ca dupa o alta jumatate de ora mi s-a intamplat acelasi lucru, si dupa o alta jumatate de ora iarasi. Parca n-as fi baut un kg de apa ci o cisterna.
In concluzie daca beau  1 kg de apa in juma` de ora o voi elimina in 1h30. Nu mi-as fi imaginat niciodata ca apa imi tranziteaza asa de repede corpul :D.

Si iata cum m-am inveselit! Alone.

sâmbătă, august 16, 2008

dincolo de noi

Sunt un punct. Poate nici macar atat. /.
S-a inserat si stau pe scaun aici in fata calculatorului ca in fiecare seara, in camera mea de la etajul 4. Camera mea este una din cele 4 ale apartamentului din blocul asta vechi, construit prin o mie noua sute treizeci si ceva in cartierul asta  marginas al Bucurestiului. Si Bucurestiul este si el tot un punct. Poate nici macar atat...una din multele capitale ale Europei, penultimul continent ca marime de pe Pamant. Iar Pamantul este doar una din cele cateva planete din sistemul nostru solar care graviteaza in jurul Soarelui. Iar soarele astea este si el un punct printre ceilalti peste o suta de milioane de sori din Calea Lactee. Iar Calea asta Lactee e si ea un punct printre nenumaratele puncte-galaxii din universul asta pe care nici o minte nu poate sa-l cuprinda.
Si ne intoarcem la mine, la noi, la cat de mici suntem si cat de importanti ne dam uneori.

miercuri, august 13, 2008

Dorit Levi






link

case si balcoane

Claxoane insistente, caldura infernala care te topeste de la primele ore, lume grabita, strazi transformate intr-o imensa mare de praf, motociclete care-ti farama creierii doar in cateva secunde...Singura mea consolare, in lumea asta urata, sunt balcoanele blocurilor. Si nu cele inflorite si ingrijite sau incadrate de vesnicele termopane fara personalitate, ci mai degraba cele negricioase si saracacioase pe care incep sa le transform imaginar. Le pictez, le impodobesc cu folori si iedera, umbrelute, scaunele si masute si apoi incep sa ma visez acolo sus citind o carte sau ascultand greierii de oras intr-o noapte senina.
Ei, dar mult mai bine mi-ar fi intr-o casa de tara, una din multele presarate de-a lungul drumului sau al sinei de cale ferata, oricat de darapanata sau plina de splendoare ar fi. Parca fiecare gradina, casa sau bolta ar fi a mea, insa doar pentru o secunda, dupa care trec mai departe...

marți, august 12, 2008

Stop si de la capat stop

Iar m-am oprit desi semaforul e mereu verde pentru mine. M-am oprit sa mazgalesc pe un petec de hartie , sa citesc povestea lui Che, sa fluier la pasarica mea de lut, sa ma afund cu gandul in abisul zgarie-norilor din Hong Kong pe urmele Cavalerului Negru...
Sunt obosita si mi-e dor de shootere. Vreau Far Cry 2 dar chiar daca l-as avea batranul meu calculator nu ar mai face fata.

duminică, iulie 27, 2008

Micul Paris

La plecare, pentru cateva clipe am simtit in aer vraja Micului Paris...un acordeon plangea, o chitara canta o serenada, un batranel elegat,  cu palarie si ochi mici, zambea linistit iar soarele batea cu blandete pe terasele vechi ale blocului de langa Cismigiu. Balcoanele gri cu columne si terasele de la ultimul etaj sunt incantatoare si le-am privit pana a sosit troleul modern al zilelor noastre.

Mai devreme statusem pe o banca, citisem un pic, dar nu prea mult caci un batran singuratic a intrat in vorba cu mine mirandu-se ca mai exista inca tineri care  intr-o zi de duminica stau sa citeasca o carte in parc. Parea un batranel distins, fost coleg de facultate cu Sergiu Nicolaescu...Mi-a vorbit despre Tolstoi si mi-a recomandat Comedia Umana a lui Balzac si din vorba in vorba am ajuns si la coincidente: nascut in judetul Buzau, cunoscator al orasului unde n-a mai fost de 15 ani si al imprejurimilor, purtand acelasi nume de familie ca mine, locuind atat de aproape de serviciul meu....N-as fi vrut sa-i dau numarul de telefon dar a insistat atat de mult incat am cedat pana la urma...de ce oare nu stiu?I-a placut de mine, normal, si mi-a si spus ca ar mai vrea sa ne intalnim sa stam de vorba ....as zice, ca un adolescent.

Lasand in urma banca unde un batran si o tanara cu o carte in mana conversau....am gandesc ca sunt o persoana de moda veche chiar daca m-am nascut in lumea agitata a sfarsitului de secol XX. As vrea pentru mine  o cina romantica pe o terasa la malul marii, un vals cu un partener in frac, o plimbare in caleasca pe un drum in piatra cubica, o invitatie la ceai dansant pe muzica anilor `20.
Ce viata ar fi!?

 

Nu-mi plac femeile de afaceri.

Azi desenam imaginar femeia feminina, exact cum nu pot eu sa fiu.
In primul rand daca nu e proportionala, n-are pielea fina, unghiile ingrijite si date cu un pic de lac nu poate fi eligibila. Trebuie sa poarte tocuri inalte si subtiri, gentuta trebuie sa fie mica, iar rochita din matase sau voal nu trebuie sa treaca de genunchi dar nici prea scurta nu trebuie sa fie.  Daca poarta palarie e cu atat mai bine iar cercelusii delicati nu trebuie sa lipseasca.  Machiajul discret... Parul poate sa fie scurt sau coafat la spate, in niciun caz par lung desfacut.
Legat de imbracaminte, nu trebuie sa poarte culori aprinse, nici negru, albul se accepta in combinatii cu diverse nuante.
Si asta nu e tot, trebuie sa zambeasca, sa priveasca jucaus si sa plece sfioasa privirea :P... sa vorbeasca frumos, moderat, corect.... si eventual sa stie sa gateasca. 

marți, iulie 22, 2008

the last day of my life

Ce ai face daca ai afla asa pe nepusa masa ca maine (sau peste o saptamana, sau o luna, sau un an) e ultima zi di viata ta? Am auzit de mai multe ori intrebarea asta  si tot de atatea ori am incercat sa-mi dau un raspuns dar fara sa fi depasit acel nu stiu, poate....Oare as incerca sa fac ceva ce n-am avut curaj sa fac niciodata? Oare as pleca in Venezuela, oare as sari din avion cu parasuta, oare as face o excursie pe orbita, oare m-as aseza in mijlocul strazii circulate si as propovadui intr-una ce frumoasa este viata? Oare implinirea unui vis ar putea atenua durerea despartiri constiende de viata mea de zi cu zi, anosta deseori, dar pe care totusi o iubesc asa cum este?!
Nu, pobabil ca nu...Probabil ca as sta si as astepta ultima zi din viata mea fara sa fac nimic cum nu fac nici acum cand stiu ca undeva in viitor sfarsitul inevitabil va veni. Din contra, m-as izola si mai mult, as inchide obloanele si as astepta in agonie sau in cel mai bun caz as incerca sa ma conving ori ca nu e adevarat ori ca moartea nu poate aduce nimic rau, doar o eterna tacere a constiintei de sine.

joi, iulie 17, 2008

suflet de parc

Fiecare parc parca are sufletul lui. Parcul Ozon e un batran aflat la a doua tinerete iar pentru el fiecare om e binevenit...Ii plac mult copiii veseli care tipa si alearga de colo colo fara incetare, ii plac tinerii casatoriti care-si insira carucioarele colorate pe alei, ii plac batranele iesite la pui de vorba si-i plac cartile si bicicletele.Si sunt sigura ca il iubeste mai ales pe bunicul cu lupa. Mai deunazi statea singurel pe o banca cu sosete lungi trase in picioare si bascuta pe cap...Si ce crezi ca facea cu lupa? Analiza paginile ingalbeniste ale Contesei de Charny. Iar eu doar treceam si ca de fiecare data imi spuneam ca paradisul asa trebuie sa fie...un loc in care fiecare sa-si gaseasca pacea interioara si sa uite de timp pentru totdeauna....un loc in care soarele sa rasara si sa apuna mai incet...

miercuri, iulie 16, 2008

Jia Lu



website &blog

lectii de pictura

Nu stiu ce viata as avea eu fara visele astea "interesante" noapte de noapte. Din fericire mare parte din actiune si chiar imagini imi raman in minte. Azi noapte, de exemplu, ma aflam in casa unui pictor si urma sa iau niste lectii de pictura dar trebuia sa-mi astept randul pentru ca alte doua persoane aveau de terminat doua lucrari. Si cat am stat si am asteptat am privit cum o fata desena niste forme ciudat care nu ma duceau cu gandul la nimic. Insa pe masura ce aseza culoare pe panza, culoare albastra ca cerul, si arunca grabita pe ici pe colo tuse de alb, mi se dezvaluia pictura in intregul ei. Era pur si simplu un joc de copii in valurile inspumate ale marii...La sfarsit, in visul meu, eram de-a dreptul fascinata cum fata asta reusise atat de repede sa creeze din nimic o imagine atat de vie. 
Eram un pic descumpanita si parca imi era rusine sa mai cer lectii de pictura gandindu-ma la desenele mele firave si la cat de departe eram de perfectiunea care ma orbise. Incepusem sa ma fastacesc ca de fapt eu nu cred ca o sa pot vreodata sa ajung la nivelul ala, ca eu stiu doar asa in creion sa schitez ceva...Desi actiunea a continuat, firul amintirilor s-a rupt atunci cand pictorul si-a aruncat privirea pe cateva desene, care erau mult mai reusite decat as putea face eu in realitate.

luni, iulie 14, 2008

...fara titlu

Lamaia, ceaiul si branza le-am urat din totdeauna iar acum.... acum trebuie sa ma fortez si sa mi le indes pe gat cu speranta ca poate candva o sa ma fac bine. Ufffa, si pe deasupra mai trebuie sa renunt si la mancarica de mazere care imi place asa mult!Grrrrrr!
Dar sa-ti povestesc totusi lucruri mai placute....In weekend am condus si la tara si la Monteoru dar tot nu ma descurc singura nici dupa atata timp...Si in rest am stat tolanita la umbra si tare bine a mai fost!
Si azi noapte am visat frumos cum de multisor nu mai visasem, dar nu-ti spun ce, secretu` meu!

miercuri, iulie 09, 2008

Vladimir Kush








link

concert

Pink a facut un spectacol mult mai bun anul trecut decat Nelly Furtado anul asta. Dar sa spuneam ca a salvat-o dansatoarea aia blonda si sexy...
Mi-am luat amintire niste cercei din aia la moda, am mancat frigari naspa, l-am vazut pe Nihasa in multime si cam atat...
Iar la plecare  ia taxi de unde nu-i cu toata lista de firme de taximetrie pe care mi-o pregatisem de acasa. Si dupa o ora de incercari nereusite am pornit pe jos...Desi obositor drumul pana la Aviatorilor, unde s-a intamplat un miracol, a fost placut. Era liniste,caldut , nimeni pe strada, masini putine si rare....si bulevardul fara sfarsit...parca mergeam spre infinit.

sâmbătă, iulie 05, 2008

Bob Byerley



link

Eva in Paradis

Mereu am zis ca e mai bine sa fii ignorant si sa nu stii ce se petrece in jurul tau cu adevarat si sa traiesti linistit in lumea ta lipsita de griji. Cu cat stii mai mult cu atat incepi sa dezvolti mai multe ipoteze, mai mult sau mai putin placute, sa compari si sa tragi tot felul de concluzii care pana la urma se pot dovedi complet false. Dar tu te agiti, iti faci probleme, te stresezi incepi sa te intrebi de mii de ori de ce este asa si nu altfel...Si pentru ce?
De asta zic: mai bine sa nu stii ca prietenii te vorbesc pe la spate daca in realitate iti zambesc si te incurajeaza, ca iubitul te inseala daca e la fel de atent si iubitor, ca salariul tau e mai mic ca a celorlalti daca iti ajunge pentru strictul necesar, ca analizele sunt proaste daca tu esti in forma si ai multe vise si planuri de implinit...
Tot ce trebuie ca sa fii fericit e sa nu stii...Pomul Cunoasterii n-ar fi trebuit sa existe in Rai!

vineri, iulie 04, 2008

amada soledad

Iubesc atat singuratatea si m-am obisnuit atat de tare cu ea incat oricine incearca sa patrunda in gradina mea secreta se trezeste cu usa in nas, si asta dupa ce in prealabil am creat impresia ca usa ar sta mereu deschisa. :)

marți, iulie 01, 2008

Perdere l`amore

Anton Arkhipov




link

batu batu

Ar fi fost dragut sa-mi spuna Gargarita cand eram mica dar unchiul meu imi spunea Gandac, nici macar tu Gandacel, asa ca sa ma alinte. Si tare ma mai supara si asa mogaldeata cum eram, de abia la genunchi il ajungeam, strigam la el furioasa: "Ba tu! Ba tu esti gandac!". Parca ma vad si acum  langa gradinita de la poarta unde crestea menta in nestire jucandu-ma in lumea mea de copil si totul se naruia cand vedeam ca se apropie. Imi era tare antipatic iar lui tare ii mai placea sa ma vada imbufnata si-si etala mai apoi rasul basescian, de care doar acum imi dau seama. Dar din fericire nu venea asa des pe la tara si nici nu statea prea mult, era burlac pe atunci si locuia singur intr-o garsoniera din Rm-Sarat.
Acum ne vedem cam rar, multe s-au schimbat, gargarita tot n-am devenit, dar amintirea zilelor frumoase care atunci mi se pareau urate a ramas intiparita aici... pentru totdeauna.

duminică, iunie 29, 2008

vedere de la fereastra

Imi place vederea asta de aici, de la mine, unde imi fac veacul de singuratate. Se vad case multe invadate de iedera cu acoperisuri aramii presarate printre copaci si mult mai departe blocuri gri si peticite...si cerul....cerul albastru pictat cu nori albi.  Nu conteaza ca lemnul ferestrelor e mancat de carii iar balamalele ruginite abia se mai tin...privelistea este plina de pace. As sta cu orele aici la geam sa vad porumbeii cum se joaca, vecinii cum pun masa afara pe inserat, familia de pisici care-si face siesta la umbra vitei de vie... Imi place sa-o vad pe Lassy plimbandu-se de colo-colo si pe nepotul lasat in grija bunicilor care, dimineata pe la opt, incepe sa traga cateii de coada, si-mi mai plac baloanele de sapun purtate de vant spre infinit...

vineri, iunie 27, 2008

notite virtuale

Incerc sa nu uit ce am descoperit in ultimele zile asa ca ma voi folosi de paginile tale virtuale si voi lua scurte notite.

*Despre Cupidon sau Eros mare lucru nu stiu, doar ca e mic si grasut, are aripioare si poarta mereu in spate tolba cu sageti. Dar se pare ca el nu a fost mereu asa mic. La inceput (in perioada renasterii) era un adolescent chipes care in loc sa imbatraneasca ca muritorii de rand a devenit copil for ever(in perioada baroca-rococo).

*Ciudat, dar in perioada descoperirii Americilor, pigmentul albastru ultramarin, obtinut dintr-un mineral rar din Afganistan si folosit in pictura, era mai scump decat aurul.

*Nu am inteles si nu m-a interesat niciodata sa aflu dar, intamplator, am descoperit ca de fapt lutheranismul si protestantismul sunt unul si acelasi lucru. Lui Luther si Protestului sau importiva abuzurilor bisericii ( in special a vanzarii de indulgente prin care preotii garantau iertarea pacatelor si o viata vesnica in Rai) li se datoreaza aparitia celor doua denumiri. Sper sa nu scriu aiureli, dar se pare ca diferenta fata de crestinism consta  chiar in nepracticarea ritualurilor bisericesti... in rest Biblia e aceeasi, numai interpretarea proprie poate sa difere.

*Nobel o fi fost el mare inventator si om de afaceri dar se pare ca visul lui din tinerete, care s-a implinit la batranete, a fost sa devina scriitor iar in ultimul lui an de viata a scris o tragedie "Nemesis", continuare a operelor scriitorului sau preferat - Shelley.

Vezi, ai grija ce faci cu notitele, sa le pui bine!

miercuri, iunie 25, 2008

despre nimic

Iar am ramas in urma cu povestitul! N-am pomenit nimic de cadouri, de ce am invatat in ultimele zile, de cartea la care ma chinui iar de o luna... Nici nu stiu cu ce sa incep, caldura ma zapaceste si doar e 11 noaptea, ar fi trebuit sa se mai racoreasca. Aproape ca am uitat de seara numita "infuzie de tei"... era vineri ora 21 si iesisem grabita cu umbrela deasupra capului sa iau un pachet din strada. Si pe cat de repede am pornit pe atat de incet m-am intors. Pluteam intr-o mare de tei alaturi de alei si cladiri adormite. Dar sa lasam romantismul de o parte si sa fim pragmatici.

De ziua mea am primit doua buchete de flori de la dragii colegi (crini si azalee), niste zorzoane verzi si galbene care imi plac foarte mult si o bluza Tina R  - oribila bineinteles. Frate-miu s-a gandit el sa ma puna sa gatesc cu un aparat electric cu aburi numai ca e cam voluminos si  n-am unde sa-l pun aici la mine.Iar mama mi-a luat o bluzita-rochita cum se poarta acum dar care nu vine bine cu pantaloni...ghinion!:)Dar chiar si lucrurile care nu mi se potrivesc sunt bune de cadou...ce ar fi fost sa nu fi primit nimic?! Nici nu vreau sa ma gandesc.

Si cum ziceam ma chinui la Nobila Casa cum m-am chinuit si la Shogunul. Tai-Panul l-am devorat, a fost super bun. ...Gata, mi-e somn nu-ti mai povestesc nimic...ca nu-mi mai amintesc...am imbatranit maica!

Sergey Smirnov

marți, iunie 24, 2008

Grivei

Grivei, saracul, prin ce cartiere o fi ratacind el la ora asta din noapte. Pe la sase asa era la Timpuri Noi si singurul lucru pe care l-a facut cand compatriotii sai, cu inimi haine, au inceput sa-l maraie de pe margine a fost sa se ascunda dupa picioarele mele. Era piele si os si ochii-i cerseau un stapan cu inima buna care sa-i dea un culcus acolo cat de mic si un colt de paine. Cu speranta in suflet m-a condus pana la trecerea de pietoni, oprindu-se si  uitandu-se mereu in spate sa vada daca vin. Si-a incercat si el norocul dar la trecere l-am fentat - desi toti au trecut eu am ramas in urma iar el s-a agatat disperat de picioarele altui trecator si mai apoi de fusta unei tipe elegante si s-a tot dus...Ce viata de caine!

despre nasuri

Din punct de vedere estetic nasul este cel mai important. Cei cu nasul mare ca mine, borcanat , ascutit sau carn vor zice mereu ca un nas mic si delicat le-ar fi sta numai bine. Dar adevarul meu e ca nasul asta al nostru ne face sa parem altfel decat banali si ne individualizeaza pe fiecare in parte. Uneori, in uratenia lui, nasul asta poate fi chiar shic daca stii la ce zambet sa-l potrivesti si ce atitudine sa odopti...La asta m-am gandit in timp ce revedeam franturi din ultimul concert al Laurei. Mi-ar fi mai placut oare de ea la fel de mult daca ar fi avut un nas Alizee? Nu, nu cred, n-ar fi mai avut acelasi farmec.

marți, iunie 17, 2008

vechi si noi

Ia sa vedeam ce am descoperit eu azi:
- Uruguay-ul pretinde ca tangoul s-a nascut la ei si nu in Argentina
- Punta del Este este una din cele mai luxoase statiuni de pe coasta Americilor
- Togo a fost colonie Germana
- Jocurile Olimpice au inceput in anul 776 i.Hr
- In Arges exista un orasel numit Babeni

luni, iunie 16, 2008

clipa de eternitate

Undeva, in spate la Timpuri Noi, pe unde trec eu in fiecare dimineata cu ganduri grabite dar pasi lenesi de ratusca, exista un loc al eternitatii asemanator picturilor lui Tudor Schor dar citadin si chiar recent amenajat. Un loc pe care rezidentii l-ar putea numi simplu "fata blocului" sau "in curte". Azi mai mult de un minut nu i-am privit aleile scurte si bancile pustii dar parca as fi petrecut o intreaga zi acolo, in bataia soarelui zglobiu de dimineata. In clipa aia in care timpul s-a oprit am stiut ca totul era ca atunci la tara, cand ma sculam devreme ca sa-mi iau la revedere de la caprite si ieduti cand plecau la pascut. Ciudata comparatie si totusi sentimentul lipsei de griji era acelasi, ca si cum dincolo de soare si linistea diminetii n-ar fi mai existat nimic...nimic atat de perfect.