Sunt sigura ca esti curios sa aflii cum mi s-a parut Ateneul la prima vizita. Pai cum se mi se pare?! Mititel si frumusel cu o sala aurie primitoare si niste picturi superbe infatisand istoria romanilor de la Decebal pana regele Carol. Gazda mea, care obisnuia sa mearga in tinerete la Ateneu, mi-a spus ca in perioada comunista toate picturile erau acoperite ca nu cumva istoria sa devina amenintare la adresa sistemului.
Spectatorii nu erau imbracati elegant cum imi imaginam si imi pareau mai toti profesori de muzica, tineri - muzicieni in devenire - si cateva persoane culte care obisnuiesc sa asculte nemiscati muzica simfonica. Nu contest faptul ca sonatele pentru pian si vioara ale lui Beethoven sunt divine si nu pun la indoiala nici talentul Marianei Sarbu la vioara si al domnului Valentin Ghiorghiu la pian dar ...eu, neavand rabdare din fire, m-am plictisit si dupa vreo juma de ora rataceam printre dragonii si tigrii inaripati de deasupra mea.
Cand reveneam iarasi cu privirea spre scena vedeam doi copii (o fetita la vioara si un baietel la pian) crescand vazand cu ochii si incaruntind treptat...ajungand la batranete si ramand tot acolo pe scena, cantand la nesfarsit acelasi pasaj allegro. Cati ani de munca le-au trebuit oare ca sa ajunga la perfectiune si sa poata canta in Bucuresti la Ateneu, ascunsi de ochii oamenilor de rand care prefera Voltaj si Byonce?
In cele doua ore petrecute pe scaun simteam cum notele imi patrundea prin firele de par si imi infasura inr-o matase fina mintea, gandurile, amintirile...Vioara mi-a placut mereu mai mult decat pianul ...Pianul e linisit, nobil, distant dar vioara...vioara e plina de pasiune si energie iar pe notele ei nu poti decat sa iubesti, sa iubesti si sa iubesti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu