Sunt o mare lenesa, n-as iesi nicaieri seara si n-as face nimic in casa, as pierde timpul pur si simplu stand si odihnindu-ma. Inca nu-mi dau seama cum, dar frate-miu a reusit sa ma convinga sa mergem in weekend la Curtea de Arges. M-am sculat sambata dimineata, cand inca stelele erau pe cer, mi-am luat in spate ghiozdanelul meu de acum 10 ani, si-am pornit spre Gara de Nord intr-un troleu surprinzator de aglomerat. Cum imi sta in fire am ajuns mult mai devreme, mi-am luat bilet la Intercity pana la Ploiesti Sud si m-am asezat cuminte si somnoroasa pe un scaunel la peronul 9. Clipa de clipa se lumina din ce in ce mai mult iar eu ma amuzam spionand idila a doi prumbei pe o sarma. Iar ma pierd in detalii...De fapt domnului porumbel nu i-a prea mers incercarea, de cate ori facea un pas spre domnisoara porumbita ea se mai tragea un pas...
In Interciyi nu mai calatorisem pana atunci si m-au surprins vagoanele stil personal clasa a -II-a dar mult mai moderne, cu mese intre scaune si aer conditionat. Cele 45 de minute le-am petrecut rememorand zilele de facultate cand, in fiecare weekend, calatoream tronca-tronca cu personalul de la Buzau la Bucuresti sau cand ne ingramadeam in accelerate intesate de studenti care mergeau ca si noi cu nasul.
Desi era inca devreme cand am ajuns, in fata garii din Ploiesti toate tarabutele erau deschise si pline de covrigi. N-am mai vazut niciodata atatia covrigi adunati intr-un loc!...Si in fine, dupa lungi asteptari, a aparut si frate-miu cu buburuza mea si m-a pescuit...si asa am pornit-o noi siontac-siontac spre Targoviste pe un drum plin de gropi de-mi era mai mare mila...de buburuza, mai incape vorba?
In Targoviste erau zilele Cetatii asa ca, dupa un raid prin centru si printre tarabe de suveniruri traditionale (de unde mi-am luat cercei by the way), ne-am indreptat spre Turnul Chindia si ruinele cetatii. Dupa placutul urcus pe scarile in spirala am ajuns si la partea cea mai interesanta: vederea orasului de la inaltime si a amuzantei defilari a teatrului Masca.
Urmatoarea oprire a fost Pitestiul, unde am ajuns pe autostrada {adica, vreau sa zic... uau! prima data cand am mers pe autostrada}. Orasul lalelelor , unde iarasi nu mai fusesem niciodata, chiar mi-a placut cu fantanile lui arteziene, cu masinutele de inchiriat pentru copii, cu oameni vioi pe strada in ciuda caniculei...Mmmm si mancarea de la Papas!!! Unde mai gasesc eu portii asa mari, ieftine si bune?!
De la Pitesti peisajul se schimba si dupa vreo jumatate de ora de mers incep sa ni se dezvaluie dealurile si primele case ale Curtii de Arges. Inainte sa trecem ca o furtuna prin centrul orasului presarat cu terase, banci, blocuri si pensiuni, am crezut ca ma aflam intr-o comuna ca oricare alta...cu multe, multe case insirate de-alungul drumului. Nu ne-am oprit pentru ca mai intai de toate ne trebuia cazare pentru buzunarul nostru si am gasit-o la cativa kilometri de oras in Albestii de Arges. O pensiune frumusica si relativ curatica care mi-a placut dintr-o privire dar a trebuit sa ma rog un pic de insotitorii mei sa poposim acolo, toti trei intr-o camera. Ei ar fi vrut sa mai vada si alte oferte. Gradina era plina de trandafiri infloriti, de toate culorile, pe terasa de la etaj se vedeau palmieri pitici, iar catelul, ciufulit si cu par in ochii mici ca doua margele negre, era pregatit sa fie adoptat pentru o zi.
Dupa o scurta odihna de dupamiaza ne-am intors in oras nerabdatori sa vizitam faimoasa manastire a mesterului Manole. Stilul bizantin, coloanele, mozaicul, cantecul calugarilor care celebrau o cununie ... tot a fost incantator acolo in sufletul manastiri si n-am fotografiat nimic pentru ca simteam ca as fi pierdut timp pretios si n-ar fi reusit sa redau niciodata ceea ce vedeam in realitate cu proprii ochi.
La plecare, desi nu-mi sta in fire, am luat o icoana pentru mama, asa de bland pictata in albastru incat puteai citi pacea si linistea in ea.
Nici n-am simtit cand s-a lasat seara si prajiturile servite la cofetaria din apropiere s-au sfarsit. Era meciul dureros cu Romania si am hotarat sa nu ne stricam seara ci sa ne intoarcem la viluta, sa jucam table si sa ne incarcam bateriile pentru a doua zi cu un somn bun. Al meu a fost relativ bun pentru ca, neincapand in pat, a trebuit sa ma multumesc cu un pat pliant de gradina.
Ne-au trezit cocosii cu al lor concert matinal si dupa micul dejun luat la soare pe terasa impreuna cu amicul nostru latos si pofticios n-am imbarcat cu destinatia Vidraru.
Asta a fost partea cea mai spectaculoasa a traseului: dealuri din ce in ce mai inalte si mai pitoresti, munti inverziti, serpentine, cetatea Poenari ridicandu-se semeata in varf de munte, tuneluri intunecoase, poduri fioroase si in sfarsit marele baraj scaldat in razele diminetii.
De acolo de sus lumea se vede altfel: mica si insignifianta. Si totusi asa cum e ea a reusit sa ridice un baraj si sa creeze un lac de acumulare chiar acolo in inima muntilor salbatici.
N-ar mai fi de spus nimic, m-am intors acasa in aceeasi zi, in orasul asta galagios si poluat, dar gandul meu tot acolo a ramas to fly free.
In Interciyi nu mai calatorisem pana atunci si m-au surprins vagoanele stil personal clasa a -II-a dar mult mai moderne, cu mese intre scaune si aer conditionat. Cele 45 de minute le-am petrecut rememorand zilele de facultate cand, in fiecare weekend, calatoream tronca-tronca cu personalul de la Buzau la Bucuresti sau cand ne ingramadeam in accelerate intesate de studenti care mergeau ca si noi cu nasul.
Desi era inca devreme cand am ajuns, in fata garii din Ploiesti toate tarabutele erau deschise si pline de covrigi. N-am mai vazut niciodata atatia covrigi adunati intr-un loc!...Si in fine, dupa lungi asteptari, a aparut si frate-miu cu buburuza mea si m-a pescuit...si asa am pornit-o noi siontac-siontac spre Targoviste pe un drum plin de gropi de-mi era mai mare mila...de buburuza, mai incape vorba?
In Targoviste erau zilele Cetatii asa ca, dupa un raid prin centru si printre tarabe de suveniruri traditionale (de unde mi-am luat cercei by the way), ne-am indreptat spre Turnul Chindia si ruinele cetatii. Dupa placutul urcus pe scarile in spirala am ajuns si la partea cea mai interesanta: vederea orasului de la inaltime si a amuzantei defilari a teatrului Masca.
Urmatoarea oprire a fost Pitestiul, unde am ajuns pe autostrada {adica, vreau sa zic... uau! prima data cand am mers pe autostrada}. Orasul lalelelor , unde iarasi nu mai fusesem niciodata, chiar mi-a placut cu fantanile lui arteziene, cu masinutele de inchiriat pentru copii, cu oameni vioi pe strada in ciuda caniculei...Mmmm si mancarea de la Papas!!! Unde mai gasesc eu portii asa mari, ieftine si bune?!
De la Pitesti peisajul se schimba si dupa vreo jumatate de ora de mers incep sa ni se dezvaluie dealurile si primele case ale Curtii de Arges. Inainte sa trecem ca o furtuna prin centrul orasului presarat cu terase, banci, blocuri si pensiuni, am crezut ca ma aflam intr-o comuna ca oricare alta...cu multe, multe case insirate de-alungul drumului. Nu ne-am oprit pentru ca mai intai de toate ne trebuia cazare pentru buzunarul nostru si am gasit-o la cativa kilometri de oras in Albestii de Arges. O pensiune frumusica si relativ curatica care mi-a placut dintr-o privire dar a trebuit sa ma rog un pic de insotitorii mei sa poposim acolo, toti trei intr-o camera. Ei ar fi vrut sa mai vada si alte oferte. Gradina era plina de trandafiri infloriti, de toate culorile, pe terasa de la etaj se vedeau palmieri pitici, iar catelul, ciufulit si cu par in ochii mici ca doua margele negre, era pregatit sa fie adoptat pentru o zi.
Dupa o scurta odihna de dupamiaza ne-am intors in oras nerabdatori sa vizitam faimoasa manastire a mesterului Manole. Stilul bizantin, coloanele, mozaicul, cantecul calugarilor care celebrau o cununie ... tot a fost incantator acolo in sufletul manastiri si n-am fotografiat nimic pentru ca simteam ca as fi pierdut timp pretios si n-ar fi reusit sa redau niciodata ceea ce vedeam in realitate cu proprii ochi.
La plecare, desi nu-mi sta in fire, am luat o icoana pentru mama, asa de bland pictata in albastru incat puteai citi pacea si linistea in ea.
Nici n-am simtit cand s-a lasat seara si prajiturile servite la cofetaria din apropiere s-au sfarsit. Era meciul dureros cu Romania si am hotarat sa nu ne stricam seara ci sa ne intoarcem la viluta, sa jucam table si sa ne incarcam bateriile pentru a doua zi cu un somn bun. Al meu a fost relativ bun pentru ca, neincapand in pat, a trebuit sa ma multumesc cu un pat pliant de gradina.
Ne-au trezit cocosii cu al lor concert matinal si dupa micul dejun luat la soare pe terasa impreuna cu amicul nostru latos si pofticios n-am imbarcat cu destinatia Vidraru.
Asta a fost partea cea mai spectaculoasa a traseului: dealuri din ce in ce mai inalte si mai pitoresti, munti inverziti, serpentine, cetatea Poenari ridicandu-se semeata in varf de munte, tuneluri intunecoase, poduri fioroase si in sfarsit marele baraj scaldat in razele diminetii.
De acolo de sus lumea se vede altfel: mica si insignifianta. Si totusi asa cum e ea a reusit sa ridice un baraj si sa creeze un lac de acumulare chiar acolo in inima muntilor salbatici.
N-ar mai fi de spus nimic, m-am intors acasa in aceeasi zi, in orasul asta galagios si poluat, dar gandul meu tot acolo a ramas to fly free.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu