Bill Tolley

link

amintiri in paturica

Ei, e bine aici in paturica mea portocalie! Asa mai zic si eu sa stai in fara calculatorului si sa depeni amintiri pierdute, uitate, vag intrezarite printre ateatea ganduri fara importanta care ne fac sa crestem mari fara sa ne dam seama. Eram prea mica ca sa-mi amintesc exact de unde avea tata in casa undita dar stiu ca eram fascinata de cum arata si mai ales de firele alea atat de subtiri, de carligele alea de diverse marimi stranse intr-o cutiuta si de mulineta. De atunci nu am mai vazut undita iar la pescuit nu am fost niciodata si brusc mi-am dat seama acum ca mi-ar placea sa vad cum e si sa incerc sa dau si eu undita la apa oricat de neindemanatica as parea.

Si apoi imi amintesc de gramezile de ghete albe cu patine pe care le cumparase tata de la moldoveni imediat dupa revolutie, cand i se desfiintase si lui postul  si trebuia sa faca ceva sa scoata un ban pentru noi. In realitate nu am certitudinea de unde erau ghetele, oricum casa noastra era mereu plina de cateceva de vanzare. Tata le lua de la moldovenii din Chisinau si apoi le vindea la turci unde statea cate 2-3 saptamani timp in care cu banii pe care ii scotea cumpara turcisme si le vindea la noi. Tot felul de nimicuri circulau prin mainile noastre de copii si tare ne mai minunam de ele dar de foarte putine imi aduc aminte : sonerii rusesti, ciocolata ruseasca cu alune, miniradiouri, blugi cu modele turcesti la buzunare, cutii de gume turbo si ulker....

A fost o perioada grea pentru noi, dar mai ales pentru tata...Eu ii simteam doar lipsa cat era plecat si mereu o intrebam pe mama "dar cand se intoarce tata"? si ca sa-mi mai treaca un pic din dor ma uitam la poza in care ma tinea in brate la cateva lui. Atunci am realizat eu pentru prima data cat tineam la el si doua saptamani mi se pareau eternitate. Dar acum ce sa mai zic?Vreo 5 ani sa fi trecut de cand nu l-am mai vazut, de cand m-a imbratisat atunci pentru ultima data, iar eu il visez constant ca si cum niciodata nu s-ar fi dus. 

Didier Lourenco

link

plimbare de duminica

Hmmm...acum imi dau seama ca n-am mai fost de mult contemplativa si nu ti-am povestit nici macar ultima mea iesire in parc de acum doua saptamani. Era duminica, parca, era soare si cald afara si am plecat la maneca scurta hotarata sa merg intr-un loc unde nu mai fusesem niciodata, in parcul Plumbuita. Ultima data cand venisem de acasa cu autocarul ramasesem placut surprinsa de siragul de luminite care-l impodobeau pe inserat si tare as fi vrut sa cobor chiar atunci, sa descopar ce se ascunde dincolo de gardul de fier. 
Dar cand am ajuns mi-am dat seama ca totul era doar imaginatie, parcul nu e nici pe departe asa cum spera, si nu ascunde nici un secret. In afara bisericii noi de la intrare, care se intrezarea alba si frumoasa, printre frunze aramii si cabluri de tot felul, si linistea pescarilor de pe lac, nu mai era nimic de vazut. In schimb era ceva de gustat, ceva ce nu mai mancasem de mult - floricele cu caramel. Prima si ultima data cand mai mancasem fusese in Herastrau cu Talida si prietena ei si imi ramasese gandul la ele.
Dezamagita putin de Plumbuita am zis ca Teiul e pe aproape si ca n-ar strica sa vad ce mai face. Trecusera vreo 4-5 ani de cand nu-l mai vazusem, sau mai bine zis de atunci de cand facusem cunostinta cu Mishu. Era complet schimbat, totul era nou-nout si frumos asezat, doar vederea spre lac era neschimbata...sau doar un pic schimbata de lipsa apei. Mi-e greu parca sa aleg cuvintele si am sa-ti spun direct ca mi-a placut foarte mult,  m-am regasit in linistea lui, in porumbei si panselute, in fantanile arteziene si bancile cuminti, incalzite de soare, si in oamenii care se plimbau agale ca intr-un orasel de provincie. Nu stiu cum o fi seara, cand probabil studentii de la constructii il invadeaza, dar ziua e tare placut sa te plimbi pe aleile lui, sa te asezi pe o banca, sa citesti si sa uiti de timp.

Steve Johnston

Steve Johnston

vesti bune

In sfarsit am reusit sa-mi pun cateva poze de la Curtea de Arges in galerie si nu-mi mai ramane acum decat sa-mi incarc un dvd de poze si sa reinstalez win-ul caci iar m-a atacat un virus. Si totusi parca nu mi-as strica duminica, mai bine as iesi la o mica plimbarica cu batrana mea camera in cautare de frunze colorate.
Azi mi-am luat o pernita pentru scaunul de la masina ca sa vad mai bine cand conduc, cand o sa conduc, adica...imi creez toate conditiile, poate-poate o sa prind si eu mai mult curaj sa plec de una singura.
Si...asta e surpriza, vineri am inceput cursurile de pictura la scoala de arta . In primul an insa n-o sa prea vedeam culoare, o sa facem schite in carbune...Sunt foarte suparata insa ca astia de la resurse umane nu vor sa auda de invoiri cand vine vorba de master, facultate sau alte cursuri asa ca o sa cam pierd multe explicatii si o sa pot sa le recuperez doar partial.
In prima sedinta am invatat cum sa folosim carbunele, cum masuram obiectele cu andreaua de la departare si cum sa le incadram in pagina. Ciudat a fost ca desenul meu mazgalit si sters de o mie de ori a fost dat ca exemplu :" sa nu va fie frica sa gresiti, asa vreau sa vad desenele cu multe linii sterse si refacute", dar am fost data si ca exemplu negativ caci tineam carbunele infasurat in hartie: "asta nu vreau sa vad, nu trebuie sa va fie frica sa va murdariti, apa avem destula sa ne spalam pe maini"....Si de bine ce am urmat sfaturile m-am facut toata numai carbune:  pe maini, pe fata,pe bluza... parca eram una bucata bunic gasit in mina. :))

Haruyo Morita

link

Many of Haruyo's paintings hail from her deep appreciation of the style, flamboyance and drama of Kabuki theatre. Thus to truly appreciate and enjoy her art, and understanding of some of the special characteristics of Kabuki are necessary. Haruyo herself trained for many years as a Limono designer under the rigorous schooling of the Master, Hasuki. This training naturally imbued her with many of the skills displayed in her art, which are so obviously redolent of a unique national heritage.

nou si bun

Ciudat, dar in ultima vreme n-am mai descoperit nimic. Ultima data, acum vreo cateva saptamani, mi-am turnat pe o tablita cate un strop de tempera (rosu, verde, albastru) si am inceput sa le amestec ca sa obtin alb si tot invartind cu pensula acolo chiar au inceput sa apara niste firicele - adica culoarea mea preferata cacaniu in dungi :)) albe...
Alt experiment s-a desfasurat in bucatarie si cu ocazia asta am descoperit ca ma pricep sa fac dovlecei cu branza la cuptor.
Reteta e simpla :

• se curata coaja dovleceilor (1kg), se spala, se taie pe lung si apoi pe lat si se obtin cate 4 bucati din fiecare
• cu o lingurita se scobeste miezul si dovleceii- barcuta sa dau un pic in clocot in apa cu sare pana se inmoaie si dupa ce au fost scosi se aseaza cu grija intr-o tava unsa cu ulei
• miezul dovlecelului se piseaza un pic si se pune la calit in 2 linguri de ulei, apoi se pun 2 linguri de pesmet si in cele din urma se pun si 200 g telemea data pe razatoare
• dupa ce a fost luata de pe foc compozitia, se pun si doua oua batute bine si se amesteca (cui ii place mararul poate sa puna si marar)
• si dupa ce s-a turnat compozitia in fiecare dovlecel-barcuta se baga tava la cuptor cam juma` de ora si gata masa...
• aaaa, si se servesc cu smantana (un paharut mic e suficient)

Pofta buna!