uni - forme

In a doua zi de scoala mergeam dimineata spre metrou  si la o intersectie am vazut o scolarita. Mi-am zis atunci ca totusi comunismul asta a avut si el ceva frumos - uniformele. Mai tii minte mansetutele apretate care numaidecat se murdareau, pangliaca cu pampoane tepene care mai mereu imi statea rasucita, strampii aia albi cu model pe care cu greu mi-i trageam dimineata  in picioare, halatul ala alb pe care mi-l puneam pe mine la orele de desen si la cele de lucru manual... fata de banca prinsa in elastice, plastilina, lemnul de la traforaj...?


Scolarita asta avea si ea uniforma dar nu ca a noastra, ci una cu aer japonez de desen manga. Fustita scurta, plisata, grena, in carouri, sosetele albe, imaculate trase pe genunchi, pantofiori negri, luciosi, rotunzi la varf, cu o baretuta finuta peste. Parca atunci iesise din televizor - ireal de frumoasa mai era.

esti naspa!

pictura

La Muzeul National de Arta am mai fost o singura data cu ocazia prezentarii unor obiecte chinezesti de mare pret si nu mi-a trebuit mai mult de o ora sa studiez intreaga colectie.
Cu acelasi gand plecasem de acasa ieri pe la unu sa vad expuse cele cateva gravuri ale lui Rubens si apoi sa ma plimb putin prin parc. Numai ca ajunsa acolo a intervenit o schimbare spontana de program si nestiind ce ma asteapta mi-am luat bilet atat pentru Galeria de Ata Europeana cat si pentru Galeria Nationala. Rezultatul o mare durere de picioare dupa cele 5 ore de mers prin saloanele de marmura si o mare satisfactie de a fi studiat pe indelete picturi de-a dreptul incantatoare. Din pacate programul era doar pana la ora 19 si m-am vazut nevoita sa las in urma cu parere de rau alte 11 salone cu picturi romanesti dintre cele mai frumoase. Am reusit sa vad doar cateva lucrari desavarsite ale lui Gheorghe Tattarescu si Theodor Aman si alte cateva picturi de Grigorescu si Luchian care nu mi-au placut chiar atat de tare.

Nu as fi crezut niciodata ca Muzeul poate adaposti atatea lucruri deosebite! La parter, in Galeria Nationala am vazut pana si sfesnice imparatesti de care tot auzisem dar nu stiam cu arata si un buzdugan adevarat.

A si vreau sa spun ca am trait imensa placere de a cobora ca o printesa din poveste scarile de marmura curbate si acoperite de un imens covor rosu...care duceau spre iesire. Deja ma vedeam imbracata in rochie din aia de epoca si imi imaginam ca jos ma asteapta lumea la bal :)).

Sam Weber

click for more

Intoarcere in timp

Guitoaia si cu Burduhoaia se ascundeau supat si daca continuam sa nu fiu cuminte si sa nu vreau sa dorm cu siguranta m-ar fi mancat la cina sau m-ar fi bagat in sac si m-ar fi dus acasa la ele si m-ar fi dat la balauri. Stiam insa ca daca inchideam ochii si stateam asa ghemuita la perete pana adormeam ar fi disparut pe data si ar fi cautat prin alte case copii obraznici si neascultatori de mancat.

De vazut nu le vazusem niciodata si nici nu mi le puteam imagina dar tata ma asigura ca el le vazuse de multe ori furisandu-se supat si aratau ingrozitor la fel ca numele pe care le purtau. Apapulco, de care auzisem la mare, imi imaginam ca trebuie sa fie un var de-al lor,un balaur feroce, si cand ne plimbam seara pe faleza si nu eram cuminte tata ma ameninta ca ma duce la Apapulco sa ma manance. Si atunci ma puneam pe plans si nu ma opream decat dupa ce primeam asigurari ca nu mai mergem la castelul lui Apapulco. (hotelul Acapulco de la capatul falezei din Eforie Nord :P).

Pe vremea aia eu nu plangeam ca toti copii, niciodata n-am plans ca toti copiii...Eu aveam ritualul meu - plangeam cu vorbe: "ti-am spart ceva, ti-am mancat ceva, ti-am stricat ceva....", si inventam tot felul de "ti-am ......ceva" ca sa justific ca n-am nici o vina si mi se face on nedreptate.

Uneori mi se pare ca ieri se intamplau toate astea iar alte ori zic c-am trait o vesnicie. 25 de ani sunt multi...si chiar si la 15 ani mi se parea c-am trait tare mult. Imagineaza-ti de cate ori n-am pus capul pe perna, de cate ori n-am plecat spre scoala, de cate ori doamna n-a strigat catalogul, cate lectii n-am parcurs, cati copii si cati oameni n-am cunoscut, cate strazi n-am colindat, cate haine n-am purtat, cate filme si desene n-am vazut, si meciuri de fotbal, cate nopti si zile n-am mai visat cu ochii deschisi ascultand melodiile Laurei, cate scrisori n-am scris si cate mazgaleli n-am facut pe filele caietelor ingalbenite.....Enorm, am trait enorm dar parca ieri era....

Bailey Saliwanchik

www.baileysaliwanchik.com

ritorno alla vita

Azi a fost zi de plimbare cum de mult nu mai fusese caci in ultimul timp n-am mai iesit din casa, m-am refugiat aici in camera mea si n-am mai vrut sa ies... M-am imbracat din cap pana in picioare in verde si-am pornit spre centru fara un scop anume.

Mergand asa pe langa targul de carte de la Universitate am inceput sa ma minunez cum de am renuntat eu asa de-odata la plimbarile mele solitare atat de frumoase, la parcurile Bucurestiului care imi placeau atat de mult? M-am oprit la Cercul Militar la expozitie, unde altundeva? Erau expuse tablourile lui Iorga - pictor cunoscut al vremii noastre, poate - simple si complicate in acelasi timp. Temele se repetau: pagasi schitati alergau pe panze, siluetele barcilor pluteau in albastru, viori si pasari aproape intuite se pierdeau in culoare. Si iarsi m-am intrebat de ce oare nu pot si eu sa obtin culorile alea: oranjul ala atat de frumos imbinat cu albastru si verde. Asa le visez cum Iorga le-a redat si inainte sa pun acuarela pe hartie asa mi le imaginez ca vor iesi. Dar nu, nimic nu iese asa cum visez...

Intrarea in Cismigiu am fentat-o, am vrut sa evit aglomeratia si am luat-o pe straduta aia ingusta si umbroasa pe unde nu trecea nimeni. Am privit in sus si am vazut balcoane cum nu mai vazusem niciodata. Erau toate asezate in scari, nu unul sub altul ci in diagonala. Nici nu ma mai uitam unde pasesc, priveam pierduta in sus...pana am intalnit privirea unui locatar care-si fuma tigara la fereastra. Atunci am plecat privirea si mi-am vazut de drumul meu...spre paradis. Caci Cismigiul era frumos, plin de copii si soare...si barcute cu umbreluta care-l strabateau neincetat de la un cap la altul...si porumbei ce se plimbau cu piciorusele lor mici pe alei.

Paradisul se termina acolo, spre iesirea din Stirbei Voda unde exista o portiune de parc mai izolata cu stalpi, lanturi si banci de piatra printre care zac oamenii nimanui. Aproape te cuprinde spaima cand patrunzi in cautarea linistii pe teritoriul lor si nu stii cum sa iesi mai repede.

Intoarsa acasa cu bateriile incarcate mi-am prajit niste ciupercute si am revenit in camera mea si ea luminata de soarele dupamiezii...atat de placute.

free...

vezi ilisim gallery

calatorie ferata

Am intrat sfioasa in vagon si m-am asezat pe locul meu la fereastra. Era liniste...Baiatul blond si robust din fata mea dormea chircit in scaunul stramt, o tanara brunetica isi ridicase sus picioarele desculte si mazgalea o integrama mototolita iar doamna vopsita de la usa citea documente importante. N-am stat prea mult pe ganduri si am rupt tacerea dar nu rostind ceva ci doar fasaind punga plina de cornuri mici cu ciocolata pe care o desfacusem deja inainte sa urc in tren.

Uuuuuuuh! N-a durat mult pana ce rotile au inceput sa se miste pe sine iar campurile Dobrogei sa alerge in voie.

M-am resemnat si eu tacerii odata ajunsa la fundul pungii si am umplut-o cu picturi de Picasso si pacea Hiroshimei. Multe ore de tacere si ganduri care se izbeau de geamul semiaburit. Ma intrebam: cum o fi oare sa traiesti la 100 de metri de calea ferata si sa auzi zi de zi, ora de ora zgomotul ala secadat tangadang tangadang tangadang...sau acolo langa depozitele alea imense de gunoaie, in duhoarea aia de nedescris...Si aici se termina totul...sticle aruncate din tren zac pe sute de kilometrii de-a lungul caii ferate si n-are cine sa le adune. Cate nopti, cate zile au stat acolo? Cati oameni le-au privit printre ganduri? Si cati nu s-au intrebat ca si mine de ce nu vine nimeni sa le stranga, sa curete in urma celor ce arunca?

Trenul-sat ma astepta acolo intr-o halta ...Fiecare vagon era o casa in miniatura cu perdelute ca niste batiste batute cu floricele ingalbenite atarnand la geamurile minuscule si ruginite...De acolo te-ai fi asteptat sa iasa oricand Stanca cu manecile sumese si copaie de rufe in brate sau Grigore cu palaria-n cap si cu biciul atarnat pe umar...Din loc in loc mai vedeai si cate o magazie sau un teren viran pe roti. Caminul cultural era chiar locomotiva vopsita rosu dar in hibernare caci se pare toti localnicii dormeau pe la case lor.

Gara Obor am gasit-o mai aglomerata ca oricand sau poate ca doar bagajul de care trageam cu disperare amplifica totul in jur.

Nu lipsisem mult si totusi parcul meu fusese devastat in asteptarea unor lucrari de modernizare iar traseul troleului fusese presarat cu banci de lemn...

Marcello Antonelli

link

sfarsitul lumii

Intr-una din seri am visat ca venea sfarsitul lumii. Toti cei din jur era agitati si speriati si se intrebau ce-o sa se intample acum cu ei. Numai mie nu-mi venea sa cred ce se zvonea si le tot ziceam sa stea linistiti ca e imposibil. Dar la un moment dat daca am vazut eu ca era treaba serioasa am zis hai sa incerc si eu sa gasesc calea spre rai si am intrat pe o poarta intr-o gradina... Spre marea mea uimire am gasit jos in iarba iconita pe care o tineam in mana cand eram copila.Dar nu mai era stearsa si uzata ci nou-nouta ...si atunci mi-am zis ca ala trebuia sa fie un semn.

Cand am iesit din gradina am ajuns intr-o cladire cu holuri lungi, cu multe usi inalte, dincolo de care intrai in niste camere mari ca niste sali de clasa iar in dreptul fiecarei usi era un portar la o masa si avea grija sa intri pe usa care trebuie. Pe mine insa portarul nu m-a intrebat nimic cand am deschis una din usi si am intrat, lasand-o intredeschisa. Acolo, in camera aia, erau colegi de-ai mei mai vechi si mai noi si o prietena mai religioasa care ascultau tacuti o slujba si mi-am zis ca poate ala era raiul. Insa una din colege mi-a soptit ca nu, e doar sujba de trecere dincolo celor care s-au resemnat ca nu vor ajunge in rai. Cand am auzit am zis ca eu nu m-am resemnat si inca mai sper si fara sa stau pe ganduri am iesit inchizand usa dupa mine.

Apoi unul din portari (oameni de rand dar foarte corecti) mi-a zis sa-mi incerc norocul si sa dau un test cu ingerii care daca vor considera oportun ma vor lasa sa trec de prima din cele 10 usi spre rai. Tot ce-mi mai amintesc e ca am vorbit despre mine ca la un interviu normal iar ingerii au disparut si m-am vazut trecuta de prima poarta si chiar atunci m-am trezit.

Parea atat de reala increderea mea ca totul era doar un zvon iar mai apoi nesiguranta ca ce se intampla era adevarat...iar cand m-am trezit mi-a parut bine ca a fost doar un vis.

Mi-am adus aminte de vis cautand prin dulap si dand peste iconita mea careia i se mai vede doar capul Maicii Domnului si fata lui Iisus dupa cei 15 ani care s-au scurs de cand am primit-o de la tata. O credeam pierduta dar ea era acolo intr-o cutiuta...

de plictiseala

Daca tot n-ai ce face te invit sa vezi pozele facute la vulcanii noroiosi , la tara si desigur colectia de muste.

- da să poati, tataii! -

La loto n-am castigat si nici la mare n-am ajuns, in schimb am stat cateva zile la tara cu tataia.

Tataia ca si mama este o fire extrem de comunicativa iar vecinii de varsta lui ii cauta compania si se strang in fiecare zi/seara pe banca la noi la poarta. Fiecare sa vaita de ale lui iar cand trece careva pe ulita se lasa liniste inainte de salutul de rigoare iar dupa ce intrusul se indeparteaza incep tatele sa susoteasca : "asta e a lu` cutare si-a lut-o p`aia a lu` cutare si-a facut si-a dres".

Nici mama nici tataia nu spun niciodata nimic dar vorbesc intr-una si au in sange eternul "da, asa e, ce sa-i faci, e greu" pe care eu n-as putea sa-l folosesc niciodata. Si amandoi sunt foarte insistenti cand vine vorba sa-si invite vecinii la masa sau sa le dea sau sa le arate ceva. Daca incep ei cu insistentele nimeni nu mai are scapare, obligat fortat tre` sa le faca pe plac.

Eu in schimb daca e sa vina cineva pe la mine (si asta se intampla extrem de rar) nu simt nevoia sa vorbesc si nici sa-mi servesc musafirul cu ceva.

Faza cea mai tare a fost de sfanta Maria (care apropo era si ziua mea si am ignorat-o complet) cand in sat se da de impartit tipicul orez cu sarmale sau ardei umpluti. Cum era de asteptat multa lumea a venit la tataia cu farfurii pe care le-am depozitat frumos in frigider pana l-am umplut si de fiecare data tataia ma chema sa zic si eu bogdaproste si sa tin lumanarea" ca deh, e rusini tataii sa nu hii, sa poati?". In fine, pe la pranz asa apare o fata pe care n-o vazusem in viata mea (o trimisese maica-sa cu farfuria) si tataia cum o vede in culmea fericirii ma striga :"Simonă, ia hino, a hinit o fata pa la tini". Pana sa apar eu tataia deja o asezase pe un scaun si facea conversatie cu ea : ce face mama,cand plecati, la ce scoala inveti, ce face tataia ca si eu is bonlav ca el, nu mai poci sa mai mierg, tare-i prost, tare-i greu...si cum ma vade ma pune la vorbitor : "stai coale si vorghiesti cu fata!" si catre ea zice "n-are si ea cu cine sa vorghiasta, sa plictisesti, nu mai sunt feti p`aici, toate a plecat care-n cotro " etc etc. Si eu bineinteles n-am vrut sa ma asez si n-am vorbit nimic ca n-aveam ce si s-a suparat tataia foc.

La fel s-a suparat si la nunta vara-mi ca n-am vrut sa ma duc sa dansez si eu ca toata lumea hora si sarba si nici macar la bataieli din alea nu m-am bagat : "da` sa poati, du-te si tu tataii si joaca!".

James Naccarato

- PRESIUNEA ATMOSFERICA -

link

6 din 49

Urcam scarile si deja imi faceam planul cum o sa scriu eu pe blog ca in sfarsit am reusit sa pun la Loto. De mult mi-am pus in gand sa joc dar niciodata nu mi-a iesit in cale o loterie iar de cand am aflat ca marele premiu e din ce in ce mai consistent am inceput sa ma ingrijorez ca nu gaseam si eu una in drumul meu si imi programasem sa pun variantele de la Buzau sambata dis de dimineata (ca tot intru in concediu de vineri de la ora 18:30)- caci acolo stiu sigur unde sa le localizez.

Azi la serviciu mi-am luat o foita alba si am inceput sa scriu la intamplare cateva numere, iar la ultimul m-am poticnit si m-am uitat la ceas la limbuta cea lunga si mi-am notat cifra norocoasa. Cand am terminat am impaturit foita si am pus-o bine in buzunarelul de la ghiozdanel.

Tot drumul in autobuz pana acasa l-am petrecut pandind loterii , poate-poate zaresc una la un colt de strada sau la parterul unui bloc. Dar nimic, am coborat bosumflata la ultima statie si m-am gandit sa ma duc sa-mi iau o paine de unde iau de obicei ca nu mai aveam nimic de mancare acasa (doar niste unt si niste miere iar fata paine nu mergeau)Si cand ma uit mai bine : O LOTERIE! Nu-mi credeam ochilor, de doi ani de zile stau aici si n-am vazut-o niciodata . E drept insa ca la cat de ingramadita sta intre magazine abia o zaresti. Sau poate cine stie, e o minune si a aparut acolo special sa-mi indeplineasca dorinta, adica sa-mi faciliteze drumul spre marele premiu pe care o sa-l castig anul asta.

Si cum iti spuneam, urcam scarile si ma gandeam ce o sa-mi iau eu din banii castigati :

-un apartament, doua camere, dar unul din asta nou intr-o zona buna

-mobilierul aferent

-un Seat Ibiza galben

-o sa fac cinste probabil

-si poate sa sa-mi mai cumpar niste lucruri marunte dar scumpicele pe care mereu mi le-am dorit

-a, si o sa-mi platesc si niste cursuri de desen

Iar serviciul n-o sa mi-l schimb, totul o sa fie la fel numai ca o sa am o casa si o masina.

:D Dupa cate am povestit aici parca vad ca o sa se supere Zeita Fortuna si-o sa faca sa dispara peste noapte loteria cu biletul meu cu tot.

Joey Remmers

clic

despre faze

Zicea bine Vera: "faze" poti sa ai doar cu fratii si doar prin exceptie cu alte persoane. Ne intelegem din priviri si din cuvinte putine si incepem sa radem de tataia, de mama, de vecina de la patru...ca obisnuiesc ei sa faca si sa zica ceva ce noi si numai noi observam si gasim hazliu. "Lasa mama lasa", "n-are nignica, ce-are?", "na!na! ia si mananca", "de aia zic" -par niste fraze cat se poate de normale dar noi le asociem imediat intamplarilor din trecut si radem cu gura pana la urechi spre nedumerirea celorlalti.

Cu non-fratii e mai greu pentru ca nu ai in spate experiente comune si un asa timp indelungat petrecut impeuna dezinteresat.

Insa spre fericirea mea am vazut ca la serviciu in team-ul din care fac si eu parte exista cateva faze imprumutate de prin mailurile citite si filmuletele vazute impreuna. Era totusi normal sa avem si noi niste faze-doar petrecem o gramada de timp impreuna : 9 ore pe zi, 5 zile pe saptamana.

Royan Jorge

www.royan.com.ar

Ilana Yahav

Si uite ceva ce chiar merita vazut! http://www.youtube.com/watch?v=Zi_760pnGtg
Si mai sunt si altele aici.

Sandy Bell

Draga Siropel,

Te anunt cu o deosebita incantare ca am revazut pe youtube primele 40 de episoade din Sandy Bell dublate in spaniola. Cu doua saptamani in urma am sacrificat pentru ea o intreaga duminica dar a fost un sacrificiu care nu mi-a adus altceva decat o mare bucurie in suflet. Numai asculta intro-ul frantuzesc si ai sa te indragostesti pe loc de coditele ei, iti garantez. Uite aici - http://www.youtube.com/watch?v=vh8WnnorLKw !

Uitasem complet de povestea "scotiencei" pierduta intr-un naufragiu si crescuta de un tata adoptiv care isi sacrifica viata personala si cariera de dragul ei. Cum e si normal Sany este iubita de toata lumea din sat: de vecini, de doamna Wellington, de Eduard si chiar si de baietii care ii cauta mereu nod in papura. Singura ei dusmanca este Kity cea rasfatata- fiica unui magnat cu mosie prin partile locului -care vrea cu orice chip sa se casatoreasca cu Mark. Acum cine mai e si Mark? Mark era baiatul domnei de Wellington care se intoarce acasa cu ustensilele-i de pictor amator chiar in momentul in care parintii pleaca la Londra cu probleme financiare si mor intr-un accident de masina. Intre el si Sany Bell se infiripa o idila nevinovata dar care in cele din urma este curmata de tragicul accident ce il obliga pe tanar sa incerce, printr-o eventuala casatorie cu bogata Kity, recuperarea averii familiei. In ultimul moment renunta si fuge in lume cu scopul de a deveni un mare pictor urmand ca mai apoi sa se intoarca realizat la draga lui Sany Bell.

Dupa disparitia neasteptata a iubitului, Sany Bell ramane orfana si de tata si descopera tot adevarul cu privire la salvarea ei din valurile marii.

Dupa o perioada petrecuta cu vecinii ei se hotaraste sa plece la Londra la domnul Ronwood -detinator a unui ziar modest - asa cum o sfatuise tatal sau pe patul de moarte. Departe de cei dragi si de cainele sau (Tambour parca il chema in frantuzeste), Sany infrunta ostilitatea noii familii dar cu timpul reuseste prin felul ei de a fi sa le castige dragostea.

In acest rastimp ea il cauta pasiv pe Mark, este urmarita mereu de Kity care o acuza ca stie unde se afla viitorul ei sot si ca nu vrea sa-i spuna, si il ajuta la ziar pe domnul Ronwood.

Ajunsa la varsta la care trebuie sa-si aleaga un drum in viata, Sany Bell hotaraste sa devina reporter si incepe sa colinde lumea in lung si-n lat in rulota domnului Ronwood alaturi de Tambour si prietenul sau Ricky. Si nu numai...Kity prin influenta tatalui sau devine de asemenea reporter luandu-i locul unui anume Alex - un tanar talentat care incearca sa razbata prin propriile forte si care si el va fi prezent pe ruta urmata de Sany. Nevazut, si Mark urmeaza aceasi traseu in Europa in dorinta lui de a deveni pictor dar mereu evita sa se intalneasca cu Sany fata in fata pana la episodul 40.

Cam la acest nivel eroina noastra obtine si primele informatii legate de mama sa naturala care o duc cu gandul ca a murit in urma cu 17 ani dar nu inceteaza sa spere si se gandeste mereu la cercelul cu narcisa pe care il strangea in mana in momentul in care a fost salvata.

Va urma...>>/