link
joi, iunie 08, 2006
marți, iunie 06, 2006
Annette Allman
Two lovers float in each other’s arms on a bed of leaves. A full moon guides them as well as the lovers in their boats across a wide ocean. I wanted to capture that aspect of romantic love where life itself seems perfect where it seems to stand still and last forever. The leaves and the full moon represent the fullness of life, summer and the harvest. This couple has managed to preserve the essence of their love; there is a contentment and comfort in their journey together.
A couple rest on the slopes of a hill, their dog sleeps at their side. They are so content, their picnic remains untouched. This painting was inspired by wonderful times I have had on the land in Toodyay, where hills abound. In rural life, there is always a tension between the hard work required to look after the land, and the joy of simple pleasures such as a picnic.
A couple embrace each other above a wide stream full of lovers. This painting portrays that love is a journey and that love and passion can conquer all. Eros pulls Psyche out of the water with the power of his love for her. The other lovers row easily and effortlessly down stream. When a couple follow the flow of life their journey will be easier.
link
luni, iunie 05, 2006
“Ma simt nevinovata, nu va inteleg furia. Nu am pretins niciodata ca as fi o sfanta cum nici voi nu sunteti.Sunt un om ca si voi, poate putin mai complexata decat voi... partea asta nu stiu daca o intelegeti...dar in rest sunt ca si voi, plang, ma bucur, am visele mele, dorintele mele, sentimente si preferinte. Ma doare ca ma respingeti fara sa ma ascultati si fara sa va puneti vreun moment in locul meu, fara nici un fel de pareri de rau. Dar nu-i bai si eu sunt asa uneori (rareori, pentru ca eu cred ca nu suntem in totalitate responsabili pentru lucrurile rele pe care le facem)...si de-asta mi-as dori sa nu-mi mai reprosati comportamente urate pe care si voi le aveti fata de mine sau fata de altii.Cu totii gresim, e omenesc.
Nu ma simt vinovata iar cand ma simt imi cer scuze pentru greselile mele destul de nesemnificative, pentru care niciodata n-am fost iertata si pentru care mi s-au sters cu buretele toate partile bune. Eu totusi simt ca aici n-am fost ca voi(voi la care tin)...desi m-ati facut sa sufar nu v-am “desfiintat” cum ati facut-o voi cu mine. Desi m-a durut v-am iertat… pentru toate calitatile pe care le aveti si pe care le apreciez orice ati spune.”
Povestea mea pe forum…daca el n-ar fi fost si daca nu l-as fi intalnit nici eu n-as fi fost si nu mi-as fi legat viata de niste oameni care spre deosebire de mine traiesc cu adevarat, au o viata proprie, au prieteni si nu se simt maginalizati cum m-am simtit de cand m-am nascut. Am sperat ca fiind aproape de ei voi putea sa ma departez putin de lumea mea imaginara, sa ma integrez, sa-mi gasesc si eu un loc mic in lumea asta mare.
L-am vazut si mi-a placut atat de tare incat mi s-a parut imposibil la inceput ca ar putea fi al meu dar apoi el m-a ajutat sa ma apropii cum de nimeni altcineva nu m-am mai apropiat in lumea asta reala.Si nici nu stiu daca o sa pot sa ma apropii de cineva cum m-am apropiat de el, cu sufletul. Plangeam si atunci cum plang acum in fiecare seara, imi faceam iluzii pentru ca mereu sa mi le spulber. Dar poate pentru ca eu m-am nascut doar sa plang …si de asta am si ochii atat de tristi…
Cum sa descriu suferinta mea atunci cand am simtit ca-l pierd, ca n-am putere sa-l tin langa mine cu profonda neincredere care ma caracterizeaza. El poate nu intelegea ca eu desi tineam la el cum tin si acum nu puteam sa ma apropii fizic...desi as fi vrut, ca-mi era drag, la fel de drag ca si acum…Asa cum nici eu nu inteleg de ce mi-a zis atunci…eu nu iti pot oferi iubire platonica… Si atunci cum sa nu simt invidie, gelosie cand il vedeam atat de vesel in compania altor fete care n-aveau nici o problema in a atinge…fete normale carora nu le era greu sa socializeze cum imi e mie. Iar eu ce aveam? Nu puteam sa ma apropii sa-i ofer dragoste trupeasca…? Asta e calitatea pe care trebuia sa o am ca sa poata sta langa mine.
Asta am gandit si am simtit atunci…ca nu voia de la mine decat sex (si poate m-am inselat, am inteles gresit) iar eu voiam de la el sentimente ca si ale mele. Sentimente investite dar pierdute undeva …sa fie intelese aveau nevoie de traducere trupeasca…pe care eu nu o puteam face.
Cum sa nu vrei sa dispari, cum sa nu vrei sa uiti de tot, de lume, de oameni in care ti-ai pus sperante, cum sa nu simti ura cand tu incerci sa te apropii si esti respins urat cum sa nu vrei sa platesti celor ce te-au ranit cu aceeasi moneda. Oare nimeni n-a mai trecut prin ce am trecut eu, nimeni n-a putut sa inteleaga lacrimile, dezamagirea si disperarea mea? Poate l-am ranit atunci, l-am inteles gresit dar si el m-a lasat sa trag concluzii gresite…si a eliminat treptat comunicarea dintre noi.
…Am crezut atunci ca lumea reala in care voiam sa ma integrez era o lume de animale care nu stia sa simta altceva decat placere , o lume in care sentimentale nu exista. Comparatia de atunci de care multi s-au simtit jigniti fara sa fi simtit intensitatea trairilor mele se referea exclusiv la sexul fara sentimente si nu la alte lucruri care il fac pe om superior animalului.
De ce in cuvintele mele n-au fost interpretate atunci cand ar fi trebuit si au fost luate ca atare ? Alteori multi interpreteaza ce nu trebuie. De ce nimeni n-a observat ca protestul meu se indrepta spre lipsa de sentimente (animalele nu iubesc) si nu spre atractia fizica, in speta sexul. Nu am nimic cu sexul, rezultat al dragostei desigur (care mi se pare normal daca e condus de sentimente veridice) dar asa cum unii nu vad cu ochi buni pe cei virgini nici eu nu pot sa-mi exprim aprobarea fata de sexul desfranat, schimbarea partenerilor foarte des, sexul cu mai multi parteneri de o data sau cu un singur partener doar de dragul placerii sau al banilor. Pot sa am preferinte asa cum multa lumea are fara sa fie acuzata de nesimtire cand si le exprima…Faptul ca-mi exprim parerea si nemultumirea la modul general nu inseamna ca ii resping pe toti, ca ii urasc, ca eu ma cred “zana maseluta”…e doar o parere si atat.
Din punctul asta de vedere nu ma consider nici, rea, nici rautacioasa, nici odiosa. Daca exista persoane care nu-mi plac cu siguranta nu sexul desfranat e motivul principal ci modul de a vorbi si de a se purta. Pentru ca exista o multime de oameni cu acest defect (parerea mea) dar cu o multime de alte calitati, care nu pot fi trecute cu vederea.
Inainte de a-l cunoaste pe el si de a patrunde prin intermediul unei lumi virtuale intr-o lume reala eram altfel, nu aveam nici macar pareri. Dar cand iesi din colivia imaginara a viselor unde te-ai ascuns de frica oamenilor si intrii intr-o lume obisnuita sa traiasca intr-un anumit fel e imposibil sa nu incepi si tu sa-ti faci pareri. Iar atunci cand te ghidezi dupa sentimente e imposibil sa nu gresesti…credeam ca e suficient sa am intentii bune pentru ca lumea sa-mi accepte greselile si sa ma inteleaga. Dar nu, aici in lumea reala daca ai gresit nimeni n-o sa-ti ierte nimic iar daca nu stii sa te justifici sau te justifici prin trairi si sentiment o sa te acuze fara incetare. Dar poate e la fel de uman sa simti, sa gresesti si sa acuzi. Singura problema ar fi ca ma doare cand sunt pusa la zid iar eu ma simt nevinovata…sau prea putin vinovata fata de acuzatiile aruncate fara mila de oameni care imi sunt dragi. Ei imi spun ca o sa inteleg candva gravitatea faptelor mele dar nu se gandesc ca marginalizandu-ma (asta e modul prin care ei considera ca voi realiza cat de mult gresesc) eu ma voi simti mereu nevinovata si acuzata pe nedrept.
Povestea mea pe forum…cand ea a aparut in grup imi parea ca nu atrage atentia neaparat prin ce spunea ci prin poze, numar de posturi, bunavointa exagerata pe care anumite persoane o considerau ipocrizie si manipulare. Oscilam, unori eram de acord cu ele, alteori nu iar cand am intalnit-o mi s-a parut draguta dar nu atat de draguta pe cat ma asteptam…Gaseam (din invidie probabil) ca parul ei era coafat special sa atrage atentia iar pleoapele data cu prea mult negru. Desi nu vorbea prea mult mi se parea ca i se acorda o atentie deosebita si nemeritata si simteam ca la mine lumea se uita ca si cum nu as fi existat acolo desi facusem tot posibilul sa fie multa lume, asa cum eu niciodata nu reusisem sa am in jur.
Poate n-ar fi fost nimic daca el n-ar fi comentat apoi…pe ea o placea, iar pe mine ma respingea…Cum era sa n-o simt ca pe o rivala in fata careia n-aveam nici o sansa de reusita?…Am suferit atunci iar el n-a inteles sufletul meu…
(N-a vrut sa se gandeasca la sufletul meu nici atunci cand isi punea in joaca statusuri cu declaratii de dragoste catre axeandra, si nici macar nu a crezut ca merit sa-mi spuna ca nu e nimic de care sa-mi fie teama. Iar dupa ce m-a facut sa sufar fara nici o explicatie si m-a lasat sa ma manifest cum n-ar fi trebuit si sa-mi fac rau singura…m-a acuzat ca sunt rea si rautacioasa. Si cum sa nu fiu rea cand mi se raspunde cu indiferenta sentimentelor pe care pentru nimeni altcineva nu le-am mai simtit la fel de real si intens ….)
Atat…am plans si n-am mai vrut sa stiu de nimeni, pe toti ii stersesem de pe mess… Am plans si mi-am dat seama ca orice as face, oricate defecate i-as inventa, sentimentale nu le pot schimba, si orice mi-ar face el si oricum s-ar purta cu mine eu tot am sa tin la el.
Ma saturasem de lacrimi, de nopti nedormite, plus mama care era in spital. Aveam nevoie de soare, aveam nevoie de oamenii pe care ii indepartasem de mine si care nu aveau nici o vin pentru durerea mea... si nici el nu era vinovat ca nu putea sa raspunda pe masura nevoii mele de dragoste.
Asa am facut si cu ea...voiam sa ma vindec de invidie, sa incerc sa o cunosc mai bine undeva in viitor iar pentru asta aveam nevoie de ea acolo in lista mea de oameni dragi dar straini …dar nu la fel de apropiati de sufletul meu ca el care m-a facut fericita si nefericita in acelasi timp.
Ea m-a abordat imediat si s-a aratat dispusa sa ma ajute daca eu credeam ca e necesar. Nu voiam sa vorbesc cu ea atunci iar sa ma destainui si mai putin dar aveam intentii bune...sa inchei conversatia frumos...Insa cand am vazut imbratisarea virtuala mi-a scapat aproape involuntar:”stii bine ca nu te plac ce rost are...si stii de ce nu te plac”? Ceea ce i-am spus apoi nu era departe de ce stia...nu am vorbit urat, nu asta era intentia mea...voiam sa inteleg, voiam ca ea sa ma convinga ca nu am dreptate sa cred ceea ce credeam...mai mult decat sa afirm puneam intrebari...”daca nu e asa atunci de ce...?”. Traiesc si acum cu impresia ca daca as fi mai stat un pic de vorba as fi ajuns sa-mi cer scuze si totul ar fi fost altfel pentru mine si nici ea nu ar fi mai suferit din cauza vorbelor unei straine... Dar din pacate timpul n-a fost de partea mea atunci, trebuia sa fug la spital la mama. Tot drumul m-am gandit la ea, la ce am zis si chiar m-am pus in locul ei si mi-am spus ca nici mie nu mi-ar fi convenit sa-mi vorbeasca cineva asa. Mi-a parut rau atunci ca nu m-am putut abtine, ca m-am lasat condusa de impuls si mi-am dorit sa ma intorc cat mai repede, sa imi cer scuze daca am ranit-o cu ce credeam cu adevarat atunci . Dar cand m-am intors n-am mai putut sa o contactez si atunci si eu m-am simtit ranita ca desi ii spusesem ca ma voi intoarce sa vorbim ea luase in serios cuvintele unei “muribunde”...pe care voia sa o ajute fara sa stie ca o persoana care vrea sa ajute cu adevarat nu renunta de la prima incercare…
Am simtit ca toata lumea m-a urat atunci si niciodata de atunci nu m-au mai privit la fel…Pe chipurile lor s-a asternut indignarea, repulsia si mai apoi indiferenta…M-au facut sa ma simt ultimul om mai ales cei care-mi erau dragi si care-mi sunt dragi si acum indiferent de atitudinea lor fata de mine…Ce n-am inteles nici acum este de ce s-au purtat urat cu mine, lor nu le vorbisem urat niciodata, ei nu fusesera de fata la discutia intre mine si ea…Imi reprosau ca ma purtasem urat cu o persoana care voia doar sa ajute si tineau neaparat ca si ei sa se poarte la fel cu mine desi eu nu le facusem niciodata nimic rau. Prin comportamentul lor simteam ca nu vor a ma faca sa vad unde si cat am gresit ci doar sa ma pedepseasca aspru, sa ma doara… Si m-a durut…Incercam sa-mi revin, sa ma ridic dupa ce el ma lovise dar am calcat iarasi stramb si in loc sa urc am cazut din nou…I-am simtit rai atunci, mai rai decat fusesem eu, mai nedrepti decat fusesem eu…Toti ma judecau ca judecasem…iar cand am incercat sa ma apar nimeni nu m-a crezut ca nu am vrut dar pur si simplu s-a intamplat, nimeni nu m-a crezut ca nu am spus ce credeam cu rautate, nimeni nu a inteles si nu m-a crezut cat de greu mi-a fost si inainte si dupa. Cate pagini n-am scris pentru mine, sa ma justific, cate nopti n-am plans si cate zile nu m-am gandit…Si cu cat sufeream mai mult simteam ca sunt nevinovata si ca ii uram ca nu ma intelegeau pe X, pe Y, PE A, B,C…Imi spuneam ca din cauza lor sufeream atat, cand de fapt sufeream din cauza faptei mele , sufeream ca nu intelegeam sa fi gresit atat de grav pe cat ma pedepseau. Simteam ca ei greseau mai mult fata de mine…si eu nu puteam sa-i fac sa inteleg ca gresesc. Ei nu sufereau ca mine, lor nu le parea rau ca ma ranisera si imi intorsesera spatele, ei nu se gandeau neincetat la mine …asa cum ma gandeam eu la ei.
Timpul a trecut, au trecut si lacrimile, i-am iertat desi au continuat sa se poarte la fel cu mine si mi-au inventat comportamente urate acolo unde doar imi exprimam parerea subiectiva (omeneasca). Dar aproape cu totii suntem asa si ni se pare ca avem dreptate, vedem, stim, judecam corect…iar ce vizati nu mai au suflet, doar noi avem…doar pe noi ne doare. Dar asa cum e normal sa judecam la fel de normal e si sa iertam.
Mi-a trebuit un an aproape ca sa uit tot si sa scriu un mesaj de “pace” si nu conteaza daca a fost citit, conteaza ca eu am simtit ca este cazul…acum cand parerea mea despre ea este mai mult decat buna si ma bucur din toata inima ca m-am inselat atunci…Acum este undeva sus in “lista” mea pe care el o conduce cu brio…. pentru ca el stie sa ierte pe cel ce l-a ranit.
Despre ea (2) am avut o parere buna de la inceput si nici acum nu s-a schimbat semnificativ...doar ca am simtit pe pielea mea cum e ca cineva inzestrat cu o multime de calitati sa te priveasca de sus…si sa te faca sa intelegi ca tu nu poti urca la acelasi nivel. Indiferenta di priviri, aerul de superioritate, cuvintele intepatoare adresate unor oameni care probabil nu merita nici un fel de consideratie din partea ei si care nu trebuie menajati. .. Dar pana la urma nu consider ca e rau sa fii asa, sa ai incredere in tine si sa poti sa-ti spui parerea fara frica ca vei fi judecat …Si apoi atitudinea de constientizare a propriei superioritati nu iti anuleaza superioritatea…
Si sunt sigura ca ea nu este asa cu cei apropiati…Mi-a parut bine ca ultima data nu am mai intalnit aceeasi persoana increzuta si aceeasi indiferenta aproape fortata in priviri si am vrut sa stie.
Nu mi-a convenit desigur sa mi se faca observatie (vehementa) ca am jignit chiar si atunci cand am facut un compliment unei persoane care imi e draga.
La ultima intalnire a grupului el (2) a fost foarte amabil cu mine, mi-a vorbit desi nu credeam ca o sa o faca…Stiam ca nu avea parere buna despre mine pentru ca pe ea (1) o facusem sa planga, iar ea era o persoana extraordinara care nu merita (si nu ma indoiesc), si pentru ca atunci cand am fost ranita am ripostat pe masura suferintei mele. Ma intrebase daca nu vreau sa-i trasmit ceva ei macar acum fara sa stie ca n-am nevoie de intermediari si ca deja ii scrisesem pentru ca simtisem nevoia (fara sa-mi spuna nimeni). Incepuse iar sa-mi spuna lucruri stiute…ca ea suferise…dar oare ar intelege ca eu suferisem si mai mult?…Ea poate suferise o zi, doua…dar eu aproape un an m-am chinuit… Dar parca ce conteaza suferinta mea, eu care sunt atat de rea si rautacioasa desi niciodata nu am dorit raul nimanui, si nu am ranit pe nimeni cu premeditare…poate doar ca raspuns firesc la agresivitatea lor…desi chiar si atunci in loc sa atac m-am aparat cu “mainile goale”.
Dar desigur marea mea de lacrimi n-ar putea niciodata sa stearga lacrimile ei…Si apoi … eu am plans in singuratate pentru ca asa am ales iar ea inconjurata de prieteni…persoane dragi mie care de atunci nu au incetat sa ma priveasca cu ochi urati desi ei au privirea aproape mereu frumoasa.
Se dadea o lista de 6 persoane pentru o intalnire anuntata pe ultima suta. Imi plac intrunirile, imi plac oamenii cand sunt impreuna, imi place sa ii privesc … imi place sa-i vad diferiti si totusi la fel…Si chiar si pe oamenii pe care nu-i plac incerc sa-i inteleg (si sa nu pornesc din start de la premiza ca oamenii aia nu au nimic bun in ei… ceva bun cu siguranta vom gasi in fiecare din noi) dar daca zidul e prea inalt intre noi ma resemnez, si incerc sa-i ignor cum fac si ei cu mine. Desigur ei se stiu…Afirmatia mea destul de pripita si fara rost, desigur, ca in afara de 3 persoane nu am pierdut nimic interesant era adresata exclusiv lor…mai ales ca unul din ei era organizator. Nu am vrut sa jignesc pe nimeni, nici macar pe ei…a fost un cuvant aruncat la intamplare care oricum nu aducea nimic nou, confirma un lucru simtit reciproc de fiecare data… pentru ca ei se stiu cat de urat s-au purtat cu mine...si a fi neinteresant pentru o persoana pe care nici ei nu o plac...nu poate fi luata nici pe departe ca o jignire. Lasand la o parte antipatia sau indiferenta…nu ma deranjeaza in nici un fel ca aceste persoane sa fie prezente la intruniri sau sa aiba prieteni printre persoanele dragi mie…atat timp cat aceste persoane dragi mie nu-mi pretind ca eu sa-i plac cand nu ma incanta modul lor de a vorbi si a se comporta.
Imi pare rau insa ca si de data asta am fost acuzata de nesimtire (pe nedrept) de persoane care nu au fost vizate si care s-au simtit jignite…de o vorba care reprezenta doar o mica intepatura (n-am pierdut nimic interesant) cum multi obisnuiesc sa faca fara ca lumea sa se scandalizeze atat.
Dar probabil n-au inteles ca s-au bagat intr-un razboi rece care nu era al lor si ca asa zisa “jignire” nici nu se compara cu adevarata jignire pe care mi-au adus-o cei visati, jignire iertata dar nu uitata. Eu simt ca m-am purtat cu manusi cu oameni care au aruncat cu noroi…si tot eu sunt rea.
Unul din ei imi da impresia ca as putea sa-l plac (uitand tot) daca nu s-ar chiunui atat de mult sa-mi fie antipatic.
O data am vazut o poza cu doua fete (straine) intr-o impostaza destul de indecenta si m-am trezit comentand ca sunt urate rau referindu-ma desigur la machiaj si imbracaminte, oglinda a personalitatii. Pentru ca da, am si eu o idee fixa - frumusetea interioara conteaza.: dragoste nu sex, natural nu machiat, sincer nu ipocrit, decent nu destrabalat, finut nu vulgar. ..si desigur mai sunt si altele dar de cele mai multe ori ma opresc aici. Faptul ca sunt de acord ca frumusetea interioara nu inseamna ca eu sunt automat frumoasa si nu mai e nimeni ca mine. E doar o parere pe care nu pot sa mi-o schimb si pe care sunt libera sa mi-o exprim. Accept ca exista si oameni care au pareri contrare si alt sistem de valori dar nu pentru asta trebuie sa sa fiu de acord cu ei.
Revenind la cele doua fete am spus…asa cum apar in poza imi par …felul in care arata imi da impresia ca…vorbeam de niste persoane pe care nu le cunoasteam ghidandu-ma dupa o poza…vorbeam de fapt despre fete in general, despre societate, despre barbati care au anumite preferinte in timp ce eu mi-as dori sa aiba altele si sa nu mai incurajeze fetele sa se faca mai urate decat sunt ci din contra ele sa inteleaga ce le face cu adevarat frumoase.
E adevarat ca cele doua fete (anuntate cu multa bunavointa de prieteni) s-au simtit jignite si au incercat prin alte poze sa-mi demonstreze ca ele nu sunt asa, ca era vorba de o petrecere iar costumatia lor era una normala. Una din ele parea in poza pe care mi-a aratat-o ingeras…exact asa cum imi plac mie fetele si desigur m-am bucurat sa aflu ca m-am inselat…(Desi pana la urma nici poza asta nu poate sa fie relevanta). Pe de alta parte cel care a pus poza desi stia ca fetele nu erau asa cum pareau a publicat-o sa faca impresie, si fara consimtamant.
Intr-adevar, recunosc ca m-am grabit iarasi sa trag concluzii avand putine date dar ce fac daca e o trasatura de caracter pe care nu o pot schimba , nu sunt nici prima nici ultima persoana din lume care face asa…e omenesc…nimeni nu e perfect…La fel de omenesc este sa ne para rau si sa iertam sau macar sa nu anulam pentru un lucru rau toate lucrurile bune…
El (3) poate crede ca impartasesc parerile celui care i-a vorbit urat stiind doar ca deseori aveam discutii intre noi, dar nu si ce fel de discutii. Nu stia ca de fiecare data i-am luat apararea, nu stia ca imi este drag si ca mi-au placut mult lalalele. N-as putea sa-i reprosez nimic…doar imi pare rau ca ma ignora.
Imi pare rau de el (4) ca nu isi da seama unde a gresit sau nu vrea sa recunoasca si continua sa se comporte urat. Si imi pare rau ca nu a inteles ca eu am vrut doar sa nu se simta singur cum m-am simtit eu cand toti mi-au intors spatele.
End of story…Nimic nu e atat de grav si de important pe cat pare doar ca oamenii au sentimente iar unii sufera si se consuma din orice . Iar din astia unii fac si eu parte din pacate.
Nu ma simt vinovata iar cand ma simt imi cer scuze pentru greselile mele destul de nesemnificative, pentru care niciodata n-am fost iertata si pentru care mi s-au sters cu buretele toate partile bune. Eu totusi simt ca aici n-am fost ca voi(voi la care tin)...desi m-ati facut sa sufar nu v-am “desfiintat” cum ati facut-o voi cu mine. Desi m-a durut v-am iertat… pentru toate calitatile pe care le aveti si pe care le apreciez orice ati spune.”
Povestea mea pe forum…daca el n-ar fi fost si daca nu l-as fi intalnit nici eu n-as fi fost si nu mi-as fi legat viata de niste oameni care spre deosebire de mine traiesc cu adevarat, au o viata proprie, au prieteni si nu se simt maginalizati cum m-am simtit de cand m-am nascut. Am sperat ca fiind aproape de ei voi putea sa ma departez putin de lumea mea imaginara, sa ma integrez, sa-mi gasesc si eu un loc mic in lumea asta mare.
L-am vazut si mi-a placut atat de tare incat mi s-a parut imposibil la inceput ca ar putea fi al meu dar apoi el m-a ajutat sa ma apropii cum de nimeni altcineva nu m-am mai apropiat in lumea asta reala.Si nici nu stiu daca o sa pot sa ma apropii de cineva cum m-am apropiat de el, cu sufletul. Plangeam si atunci cum plang acum in fiecare seara, imi faceam iluzii pentru ca mereu sa mi le spulber. Dar poate pentru ca eu m-am nascut doar sa plang …si de asta am si ochii atat de tristi…
Cum sa descriu suferinta mea atunci cand am simtit ca-l pierd, ca n-am putere sa-l tin langa mine cu profonda neincredere care ma caracterizeaza. El poate nu intelegea ca eu desi tineam la el cum tin si acum nu puteam sa ma apropii fizic...desi as fi vrut, ca-mi era drag, la fel de drag ca si acum…Asa cum nici eu nu inteleg de ce mi-a zis atunci…eu nu iti pot oferi iubire platonica… Si atunci cum sa nu simt invidie, gelosie cand il vedeam atat de vesel in compania altor fete care n-aveau nici o problema in a atinge…fete normale carora nu le era greu sa socializeze cum imi e mie. Iar eu ce aveam? Nu puteam sa ma apropii sa-i ofer dragoste trupeasca…? Asta e calitatea pe care trebuia sa o am ca sa poata sta langa mine.
Asta am gandit si am simtit atunci…ca nu voia de la mine decat sex (si poate m-am inselat, am inteles gresit) iar eu voiam de la el sentimente ca si ale mele. Sentimente investite dar pierdute undeva …sa fie intelese aveau nevoie de traducere trupeasca…pe care eu nu o puteam face.
Cum sa nu vrei sa dispari, cum sa nu vrei sa uiti de tot, de lume, de oameni in care ti-ai pus sperante, cum sa nu simti ura cand tu incerci sa te apropii si esti respins urat cum sa nu vrei sa platesti celor ce te-au ranit cu aceeasi moneda. Oare nimeni n-a mai trecut prin ce am trecut eu, nimeni n-a putut sa inteleaga lacrimile, dezamagirea si disperarea mea? Poate l-am ranit atunci, l-am inteles gresit dar si el m-a lasat sa trag concluzii gresite…si a eliminat treptat comunicarea dintre noi.
…Am crezut atunci ca lumea reala in care voiam sa ma integrez era o lume de animale care nu stia sa simta altceva decat placere , o lume in care sentimentale nu exista. Comparatia de atunci de care multi s-au simtit jigniti fara sa fi simtit intensitatea trairilor mele se referea exclusiv la sexul fara sentimente si nu la alte lucruri care il fac pe om superior animalului.
De ce in cuvintele mele n-au fost interpretate atunci cand ar fi trebuit si au fost luate ca atare ? Alteori multi interpreteaza ce nu trebuie. De ce nimeni n-a observat ca protestul meu se indrepta spre lipsa de sentimente (animalele nu iubesc) si nu spre atractia fizica, in speta sexul. Nu am nimic cu sexul, rezultat al dragostei desigur (care mi se pare normal daca e condus de sentimente veridice) dar asa cum unii nu vad cu ochi buni pe cei virgini nici eu nu pot sa-mi exprim aprobarea fata de sexul desfranat, schimbarea partenerilor foarte des, sexul cu mai multi parteneri de o data sau cu un singur partener doar de dragul placerii sau al banilor. Pot sa am preferinte asa cum multa lumea are fara sa fie acuzata de nesimtire cand si le exprima…Faptul ca-mi exprim parerea si nemultumirea la modul general nu inseamna ca ii resping pe toti, ca ii urasc, ca eu ma cred “zana maseluta”…e doar o parere si atat.
Din punctul asta de vedere nu ma consider nici, rea, nici rautacioasa, nici odiosa. Daca exista persoane care nu-mi plac cu siguranta nu sexul desfranat e motivul principal ci modul de a vorbi si de a se purta. Pentru ca exista o multime de oameni cu acest defect (parerea mea) dar cu o multime de alte calitati, care nu pot fi trecute cu vederea.
Inainte de a-l cunoaste pe el si de a patrunde prin intermediul unei lumi virtuale intr-o lume reala eram altfel, nu aveam nici macar pareri. Dar cand iesi din colivia imaginara a viselor unde te-ai ascuns de frica oamenilor si intrii intr-o lume obisnuita sa traiasca intr-un anumit fel e imposibil sa nu incepi si tu sa-ti faci pareri. Iar atunci cand te ghidezi dupa sentimente e imposibil sa nu gresesti…credeam ca e suficient sa am intentii bune pentru ca lumea sa-mi accepte greselile si sa ma inteleaga. Dar nu, aici in lumea reala daca ai gresit nimeni n-o sa-ti ierte nimic iar daca nu stii sa te justifici sau te justifici prin trairi si sentiment o sa te acuze fara incetare. Dar poate e la fel de uman sa simti, sa gresesti si sa acuzi. Singura problema ar fi ca ma doare cand sunt pusa la zid iar eu ma simt nevinovata…sau prea putin vinovata fata de acuzatiile aruncate fara mila de oameni care imi sunt dragi. Ei imi spun ca o sa inteleg candva gravitatea faptelor mele dar nu se gandesc ca marginalizandu-ma (asta e modul prin care ei considera ca voi realiza cat de mult gresesc) eu ma voi simti mereu nevinovata si acuzata pe nedrept.
Povestea mea pe forum…cand ea a aparut in grup imi parea ca nu atrage atentia neaparat prin ce spunea ci prin poze, numar de posturi, bunavointa exagerata pe care anumite persoane o considerau ipocrizie si manipulare. Oscilam, unori eram de acord cu ele, alteori nu iar cand am intalnit-o mi s-a parut draguta dar nu atat de draguta pe cat ma asteptam…Gaseam (din invidie probabil) ca parul ei era coafat special sa atrage atentia iar pleoapele data cu prea mult negru. Desi nu vorbea prea mult mi se parea ca i se acorda o atentie deosebita si nemeritata si simteam ca la mine lumea se uita ca si cum nu as fi existat acolo desi facusem tot posibilul sa fie multa lume, asa cum eu niciodata nu reusisem sa am in jur.
Poate n-ar fi fost nimic daca el n-ar fi comentat apoi…pe ea o placea, iar pe mine ma respingea…Cum era sa n-o simt ca pe o rivala in fata careia n-aveam nici o sansa de reusita?…Am suferit atunci iar el n-a inteles sufletul meu…
(N-a vrut sa se gandeasca la sufletul meu nici atunci cand isi punea in joaca statusuri cu declaratii de dragoste catre axeandra, si nici macar nu a crezut ca merit sa-mi spuna ca nu e nimic de care sa-mi fie teama. Iar dupa ce m-a facut sa sufar fara nici o explicatie si m-a lasat sa ma manifest cum n-ar fi trebuit si sa-mi fac rau singura…m-a acuzat ca sunt rea si rautacioasa. Si cum sa nu fiu rea cand mi se raspunde cu indiferenta sentimentelor pe care pentru nimeni altcineva nu le-am mai simtit la fel de real si intens ….)
Atat…am plans si n-am mai vrut sa stiu de nimeni, pe toti ii stersesem de pe mess… Am plans si mi-am dat seama ca orice as face, oricate defecate i-as inventa, sentimentale nu le pot schimba, si orice mi-ar face el si oricum s-ar purta cu mine eu tot am sa tin la el.
Ma saturasem de lacrimi, de nopti nedormite, plus mama care era in spital. Aveam nevoie de soare, aveam nevoie de oamenii pe care ii indepartasem de mine si care nu aveau nici o vin pentru durerea mea... si nici el nu era vinovat ca nu putea sa raspunda pe masura nevoii mele de dragoste.
Asa am facut si cu ea...voiam sa ma vindec de invidie, sa incerc sa o cunosc mai bine undeva in viitor iar pentru asta aveam nevoie de ea acolo in lista mea de oameni dragi dar straini …dar nu la fel de apropiati de sufletul meu ca el care m-a facut fericita si nefericita in acelasi timp.
Ea m-a abordat imediat si s-a aratat dispusa sa ma ajute daca eu credeam ca e necesar. Nu voiam sa vorbesc cu ea atunci iar sa ma destainui si mai putin dar aveam intentii bune...sa inchei conversatia frumos...Insa cand am vazut imbratisarea virtuala mi-a scapat aproape involuntar:”stii bine ca nu te plac ce rost are...si stii de ce nu te plac”? Ceea ce i-am spus apoi nu era departe de ce stia...nu am vorbit urat, nu asta era intentia mea...voiam sa inteleg, voiam ca ea sa ma convinga ca nu am dreptate sa cred ceea ce credeam...mai mult decat sa afirm puneam intrebari...”daca nu e asa atunci de ce...?”. Traiesc si acum cu impresia ca daca as fi mai stat un pic de vorba as fi ajuns sa-mi cer scuze si totul ar fi fost altfel pentru mine si nici ea nu ar fi mai suferit din cauza vorbelor unei straine... Dar din pacate timpul n-a fost de partea mea atunci, trebuia sa fug la spital la mama. Tot drumul m-am gandit la ea, la ce am zis si chiar m-am pus in locul ei si mi-am spus ca nici mie nu mi-ar fi convenit sa-mi vorbeasca cineva asa. Mi-a parut rau atunci ca nu m-am putut abtine, ca m-am lasat condusa de impuls si mi-am dorit sa ma intorc cat mai repede, sa imi cer scuze daca am ranit-o cu ce credeam cu adevarat atunci . Dar cand m-am intors n-am mai putut sa o contactez si atunci si eu m-am simtit ranita ca desi ii spusesem ca ma voi intoarce sa vorbim ea luase in serios cuvintele unei “muribunde”...pe care voia sa o ajute fara sa stie ca o persoana care vrea sa ajute cu adevarat nu renunta de la prima incercare…
Am simtit ca toata lumea m-a urat atunci si niciodata de atunci nu m-au mai privit la fel…Pe chipurile lor s-a asternut indignarea, repulsia si mai apoi indiferenta…M-au facut sa ma simt ultimul om mai ales cei care-mi erau dragi si care-mi sunt dragi si acum indiferent de atitudinea lor fata de mine…Ce n-am inteles nici acum este de ce s-au purtat urat cu mine, lor nu le vorbisem urat niciodata, ei nu fusesera de fata la discutia intre mine si ea…Imi reprosau ca ma purtasem urat cu o persoana care voia doar sa ajute si tineau neaparat ca si ei sa se poarte la fel cu mine desi eu nu le facusem niciodata nimic rau. Prin comportamentul lor simteam ca nu vor a ma faca sa vad unde si cat am gresit ci doar sa ma pedepseasca aspru, sa ma doara… Si m-a durut…Incercam sa-mi revin, sa ma ridic dupa ce el ma lovise dar am calcat iarasi stramb si in loc sa urc am cazut din nou…I-am simtit rai atunci, mai rai decat fusesem eu, mai nedrepti decat fusesem eu…Toti ma judecau ca judecasem…iar cand am incercat sa ma apar nimeni nu m-a crezut ca nu am vrut dar pur si simplu s-a intamplat, nimeni nu m-a crezut ca nu am spus ce credeam cu rautate, nimeni nu a inteles si nu m-a crezut cat de greu mi-a fost si inainte si dupa. Cate pagini n-am scris pentru mine, sa ma justific, cate nopti n-am plans si cate zile nu m-am gandit…Si cu cat sufeream mai mult simteam ca sunt nevinovata si ca ii uram ca nu ma intelegeau pe X, pe Y, PE A, B,C…Imi spuneam ca din cauza lor sufeream atat, cand de fapt sufeream din cauza faptei mele , sufeream ca nu intelegeam sa fi gresit atat de grav pe cat ma pedepseau. Simteam ca ei greseau mai mult fata de mine…si eu nu puteam sa-i fac sa inteleg ca gresesc. Ei nu sufereau ca mine, lor nu le parea rau ca ma ranisera si imi intorsesera spatele, ei nu se gandeau neincetat la mine …asa cum ma gandeam eu la ei.
Timpul a trecut, au trecut si lacrimile, i-am iertat desi au continuat sa se poarte la fel cu mine si mi-au inventat comportamente urate acolo unde doar imi exprimam parerea subiectiva (omeneasca). Dar aproape cu totii suntem asa si ni se pare ca avem dreptate, vedem, stim, judecam corect…iar ce vizati nu mai au suflet, doar noi avem…doar pe noi ne doare. Dar asa cum e normal sa judecam la fel de normal e si sa iertam.
Mi-a trebuit un an aproape ca sa uit tot si sa scriu un mesaj de “pace” si nu conteaza daca a fost citit, conteaza ca eu am simtit ca este cazul…acum cand parerea mea despre ea este mai mult decat buna si ma bucur din toata inima ca m-am inselat atunci…Acum este undeva sus in “lista” mea pe care el o conduce cu brio…. pentru ca el stie sa ierte pe cel ce l-a ranit.
Despre ea (2) am avut o parere buna de la inceput si nici acum nu s-a schimbat semnificativ...doar ca am simtit pe pielea mea cum e ca cineva inzestrat cu o multime de calitati sa te priveasca de sus…si sa te faca sa intelegi ca tu nu poti urca la acelasi nivel. Indiferenta di priviri, aerul de superioritate, cuvintele intepatoare adresate unor oameni care probabil nu merita nici un fel de consideratie din partea ei si care nu trebuie menajati. .. Dar pana la urma nu consider ca e rau sa fii asa, sa ai incredere in tine si sa poti sa-ti spui parerea fara frica ca vei fi judecat …Si apoi atitudinea de constientizare a propriei superioritati nu iti anuleaza superioritatea…
Si sunt sigura ca ea nu este asa cu cei apropiati…Mi-a parut bine ca ultima data nu am mai intalnit aceeasi persoana increzuta si aceeasi indiferenta aproape fortata in priviri si am vrut sa stie.
Nu mi-a convenit desigur sa mi se faca observatie (vehementa) ca am jignit chiar si atunci cand am facut un compliment unei persoane care imi e draga.
La ultima intalnire a grupului el (2) a fost foarte amabil cu mine, mi-a vorbit desi nu credeam ca o sa o faca…Stiam ca nu avea parere buna despre mine pentru ca pe ea (1) o facusem sa planga, iar ea era o persoana extraordinara care nu merita (si nu ma indoiesc), si pentru ca atunci cand am fost ranita am ripostat pe masura suferintei mele. Ma intrebase daca nu vreau sa-i trasmit ceva ei macar acum fara sa stie ca n-am nevoie de intermediari si ca deja ii scrisesem pentru ca simtisem nevoia (fara sa-mi spuna nimeni). Incepuse iar sa-mi spuna lucruri stiute…ca ea suferise…dar oare ar intelege ca eu suferisem si mai mult?…Ea poate suferise o zi, doua…dar eu aproape un an m-am chinuit… Dar parca ce conteaza suferinta mea, eu care sunt atat de rea si rautacioasa desi niciodata nu am dorit raul nimanui, si nu am ranit pe nimeni cu premeditare…poate doar ca raspuns firesc la agresivitatea lor…desi chiar si atunci in loc sa atac m-am aparat cu “mainile goale”.
Dar desigur marea mea de lacrimi n-ar putea niciodata sa stearga lacrimile ei…Si apoi … eu am plans in singuratate pentru ca asa am ales iar ea inconjurata de prieteni…persoane dragi mie care de atunci nu au incetat sa ma priveasca cu ochi urati desi ei au privirea aproape mereu frumoasa.
Se dadea o lista de 6 persoane pentru o intalnire anuntata pe ultima suta. Imi plac intrunirile, imi plac oamenii cand sunt impreuna, imi place sa ii privesc … imi place sa-i vad diferiti si totusi la fel…Si chiar si pe oamenii pe care nu-i plac incerc sa-i inteleg (si sa nu pornesc din start de la premiza ca oamenii aia nu au nimic bun in ei… ceva bun cu siguranta vom gasi in fiecare din noi) dar daca zidul e prea inalt intre noi ma resemnez, si incerc sa-i ignor cum fac si ei cu mine. Desigur ei se stiu…Afirmatia mea destul de pripita si fara rost, desigur, ca in afara de 3 persoane nu am pierdut nimic interesant era adresata exclusiv lor…mai ales ca unul din ei era organizator. Nu am vrut sa jignesc pe nimeni, nici macar pe ei…a fost un cuvant aruncat la intamplare care oricum nu aducea nimic nou, confirma un lucru simtit reciproc de fiecare data… pentru ca ei se stiu cat de urat s-au purtat cu mine...si a fi neinteresant pentru o persoana pe care nici ei nu o plac...nu poate fi luata nici pe departe ca o jignire. Lasand la o parte antipatia sau indiferenta…nu ma deranjeaza in nici un fel ca aceste persoane sa fie prezente la intruniri sau sa aiba prieteni printre persoanele dragi mie…atat timp cat aceste persoane dragi mie nu-mi pretind ca eu sa-i plac cand nu ma incanta modul lor de a vorbi si a se comporta.
Imi pare rau insa ca si de data asta am fost acuzata de nesimtire (pe nedrept) de persoane care nu au fost vizate si care s-au simtit jignite…de o vorba care reprezenta doar o mica intepatura (n-am pierdut nimic interesant) cum multi obisnuiesc sa faca fara ca lumea sa se scandalizeze atat.
Dar probabil n-au inteles ca s-au bagat intr-un razboi rece care nu era al lor si ca asa zisa “jignire” nici nu se compara cu adevarata jignire pe care mi-au adus-o cei visati, jignire iertata dar nu uitata. Eu simt ca m-am purtat cu manusi cu oameni care au aruncat cu noroi…si tot eu sunt rea.
Unul din ei imi da impresia ca as putea sa-l plac (uitand tot) daca nu s-ar chiunui atat de mult sa-mi fie antipatic.
O data am vazut o poza cu doua fete (straine) intr-o impostaza destul de indecenta si m-am trezit comentand ca sunt urate rau referindu-ma desigur la machiaj si imbracaminte, oglinda a personalitatii. Pentru ca da, am si eu o idee fixa - frumusetea interioara conteaza.: dragoste nu sex, natural nu machiat, sincer nu ipocrit, decent nu destrabalat, finut nu vulgar. ..si desigur mai sunt si altele dar de cele mai multe ori ma opresc aici. Faptul ca sunt de acord ca frumusetea interioara nu inseamna ca eu sunt automat frumoasa si nu mai e nimeni ca mine. E doar o parere pe care nu pot sa mi-o schimb si pe care sunt libera sa mi-o exprim. Accept ca exista si oameni care au pareri contrare si alt sistem de valori dar nu pentru asta trebuie sa sa fiu de acord cu ei.
Revenind la cele doua fete am spus…asa cum apar in poza imi par …felul in care arata imi da impresia ca…vorbeam de niste persoane pe care nu le cunoasteam ghidandu-ma dupa o poza…vorbeam de fapt despre fete in general, despre societate, despre barbati care au anumite preferinte in timp ce eu mi-as dori sa aiba altele si sa nu mai incurajeze fetele sa se faca mai urate decat sunt ci din contra ele sa inteleaga ce le face cu adevarat frumoase.
E adevarat ca cele doua fete (anuntate cu multa bunavointa de prieteni) s-au simtit jignite si au incercat prin alte poze sa-mi demonstreze ca ele nu sunt asa, ca era vorba de o petrecere iar costumatia lor era una normala. Una din ele parea in poza pe care mi-a aratat-o ingeras…exact asa cum imi plac mie fetele si desigur m-am bucurat sa aflu ca m-am inselat…(Desi pana la urma nici poza asta nu poate sa fie relevanta). Pe de alta parte cel care a pus poza desi stia ca fetele nu erau asa cum pareau a publicat-o sa faca impresie, si fara consimtamant.
Intr-adevar, recunosc ca m-am grabit iarasi sa trag concluzii avand putine date dar ce fac daca e o trasatura de caracter pe care nu o pot schimba , nu sunt nici prima nici ultima persoana din lume care face asa…e omenesc…nimeni nu e perfect…La fel de omenesc este sa ne para rau si sa iertam sau macar sa nu anulam pentru un lucru rau toate lucrurile bune…
El (3) poate crede ca impartasesc parerile celui care i-a vorbit urat stiind doar ca deseori aveam discutii intre noi, dar nu si ce fel de discutii. Nu stia ca de fiecare data i-am luat apararea, nu stia ca imi este drag si ca mi-au placut mult lalalele. N-as putea sa-i reprosez nimic…doar imi pare rau ca ma ignora.
Imi pare rau de el (4) ca nu isi da seama unde a gresit sau nu vrea sa recunoasca si continua sa se comporte urat. Si imi pare rau ca nu a inteles ca eu am vrut doar sa nu se simta singur cum m-am simtit eu cand toti mi-au intors spatele.
End of story…Nimic nu e atat de grav si de important pe cat pare doar ca oamenii au sentimente iar unii sufera si se consuma din orice . Iar din astia unii fac si eu parte din pacate.
sâmbătă, iunie 03, 2006
joi, iunie 01, 2006
Mirian Luchetto
The interior mirror, the self steemViva magazine, 2001
Me hysteric? The man Don Juan
Women Section, 2000
Cuando las que maltratan son las mujeres
Cuerpo del diario, 2002
link
publicitate
Imi place tare mult noua campanie de promovare Dorna pentru apa minerala si apa plata. Posterele alea imbracate cu natura si presarate prin oras sunt cu adevarat frumoase. N-am reusit sa gasesc pe nicaieri posterul cu flori galbene ca sa il pun aici dar la fel de dragut e si asta plin de fluturasi albastri
Si tot la fel de mult imi plac spoturile publicitare ale Vodafone cu musculita dar mai ales cel cu fetele alea frumoase si muzica aia divina. As vrea tare mult sa fac rost de melodia asta pe care nici macar nu stiu cine o canta. Si desigur si site-ul e asa frumos.
Aseara in drum spre casa m-am oprit la magazinul de unde imi fac mereu cumparaturile. In mod normal sunt vreo 3 vanzatoare acolo si le cunosc din vedere asa cum ma cunosc si ele pe mine. Chiar din primele zile cand m-am mutat la gazda mea una din ele maruntica si tunsa scurt a intrat in vorba cu mine ca si cum ne-am fi cunoscut de mult. Cand m-am mutat, unde m-am mutat si oftand melancolic a concluzionat "cata lume a plecat de aici...." desi nu i-am zis ca m-as fi mutat in locul altcuiva.
Si de atunci de cate ori m-am mai dus si ea era prin preajma ma intampina cu un zambet si o vorba buna. O data cand ma intorsesem de la servici (seara de iarna cand de la 5 se intuneca) foarte ingrijoarata m-a intrebat: mama, dar voi mereu iesiti la ora asta asa tarzie?
De cateva zile pe langa cele 3 vanzatoare am observat ca a aparut si un nene mai in varsta care motaie pe scari si are grija de frigiderele de inghetata ... inghetataaaaaa...yam! fulg de nea imi place cel mai tare... Si nu numai el, si un tanar foarte amabil care m-a servit o data cu inghetata, alta data cu paine....si aseara a venit randul fulgilor de porumb.
Am asteptat un pic in fata tejghelei pana cand a venit si m-a intrebat ce doresc si daca mai doresc si altceva...I-am zis nu, nimic...Dupa ce mi-a pus punga de fulgi de porumb intr-o punguta a numarat restul sub tejghea si apoi ca si cum nu ar fi fost sigur ca a numarat bine si fixandu-ma zambind a inceput sa numere rar fara sa se uite la bani...M-am facut ca nu observ desi observasem insistenta privirii lui, si cum a terminat aproape ca i-am smuls banii din mana si lasand in urma un zambet si un multumesc grabit, am fugit pe scari.
Chiar dragut ...cu parul putin lung si blond pare un fat frumos din poveste... Da hai, seamana un pic cu Ivo din Inger Salbatic (cea mai frumoasa telenovela pe care am vazut-o si revazut-o vreodata) si de asta ma si gandeam cand urcam scarile...Ar fi trebui sa fac ca Cholito cand l-a intalnit pe Ivo: "Que miras? Tengo algo malo en la cara?"
miercuri, mai 31, 2006
vantul jucaus
Ce copil si vantul asta, are chef de joaca...Nu m-a lasat in pace tot drumul: ma prindea de brate cu manutele lui reci si finute si dupa putin imi dadea drumul si iar se apropia, incepea sa-mi ciufuleasca parul si sa-mi presare prin el floricele furate din teii de deasupra care dansau zbuciumat...Uite cum i-a intaratat si pe ei!Si ca un copil ce este a mai spart si geamul de la blocul vecin si a fugit repede-repede de la fata locului. Cred ca a confundat zilele, maine e ziua copilului.
marți, mai 30, 2006
desene
Cand mi-am facut blogul am zis ca o sa pun pe el numai desenele facute de mine dar pana o sa-mi cumpar scaner o sa-l intretin cu diverse. Iar acum nu ma indur...am plus bluzita de mai devreme si mi se pare ca a stricat tot aspectul. Dar nu-mi pasa, asa cum scriu tot felul de tampenii pot si sa pun o tona de incercari nereusite de desen (portrete si corpul uman).
editat ...desene scanate
editat ...desene scanate
vreau bluzica:((
Caut bluzica ca asta alba sau albastra (un albastru nici prea inchis nici prea deschis) si din material netransparent asemanator panzei topite si nu gasesc pe nicaieri. :(( of of
Daca as sti croitorie!!!!
judecata si pedeapsa
De mult mi-am dorit sa scriu despre judecata, despre pedeapsa, despre inchisoare, despre asumarea raspunderii, despre greselile si despre vinovati care la randul lor sunt victime ale lumii in care s-au nascut sau in care traiesc.
Toata lumea considera ca nu trebuie sa ne fie mila de oamenii care au facut rau ci doar de cei care au fost raniti. Cei vinovati trebuie sa plateasca si sa fie marginalizati de intreaga societate fara de pacat , pentru ca nu au nici o scuza, pentru ca au comis lucruri incalificabile, de neiertat...Noi suntem suprema autoritate, noi putem hotara ce e bine si ce e rau dar la fel de bine putem sa hotaram cum sa salvam acesti oameni...Dar nu, nu avem nici o putere sa-i facem pe oamenii rai buni, cum nu putem nici sa ajutam copii de pe strazi, nici tiganii care cersesc, nici drogatii, nici alcoolicii...sau cel putin nu atata timp cat ei nu vor sa iasa din prapastia in care au cazut.
Toata lumea considera ca nu trebuie sa ne fie mila de oamenii care au facut rau ci doar de cei care au fost raniti. Cei vinovati trebuie sa plateasca si sa fie marginalizati de intreaga societate fara de pacat , pentru ca nu au nici o scuza, pentru ca au comis lucruri incalificabile, de neiertat...Noi suntem suprema autoritate, noi putem hotara ce e bine si ce e rau dar la fel de bine putem sa hotaram cum sa salvam acesti oameni...Dar nu, nu avem nici o putere sa-i facem pe oamenii rai buni, cum nu putem nici sa ajutam copii de pe strazi, nici tiganii care cersesc, nici drogatii, nici alcoolicii...sau cel putin nu atata timp cat ei nu vor sa iasa din prapastia in care au cazut.
Deseori ma gandesc la accidentele de masina soldate cu morti sau raniti in urma carora cei raspunzatori sunt condamnati pentru o clipa de neatentie, pentru ca nu poate fi vorba de rea vointa. Nu cred ca pentru omul ala care deja isi cunoaste vina (si o va purta toata viata pe umeri) inchisoarea ar fi o solutie...Ce poate face inchisoarea pentu el daca din momentul in care a savarsit fapta deja regreta...Societatea se v-a scuza: "daca n-ar fi condamnat toti soferii si-ar permite sa fie neatenti la volan".Deci se justifica condamnarea un om posibil bun dar care accidental nu a fost atent pentru cateva clipe sau n-a constientizat pericolul. :(
Si hai sa spunem ca oamenii judecati si condamanti sunt chiar rai si reprezinta un pericol public, drept pentru care trebuie inchisi. Asigura oare inchisoarea o educarea corespunzatoare a acestor oameni. Vor deveni ei mai buni atunci cand dupa ani buni isi recapata libertatea si sunt aruncati in acelasi mediu de unde au plecat? Un mediu care i-a educat prost si care nu le-a oferit nici o posibilitate concret. Si niciunul din oamenii morali n-o sa te ia de manuta si n-o sa-ti arate calea cea buna ci te va marginaliza si te va ajuta astfel sa te afunzi si mai rau in noroi.
Ii condamnam pe copiii nascuti in familii nevoiase (acum adulti), care abia daca le-au asigurat hrana, de scoala ce sa mai zicem, care poate i-au trimis la cersit, i-au batut ...Ii condamnam pe copii abandonati , copiii tratati cu asprime, invatati sa sa poarte urat, pe copiii nesupravegheati indeajuns de parinti care patrund in cercuri dubioase din care nu mai pot iesi....si cate exemple n-ar fi...Ce face societatea pentru ei?Nimic, doar ii judeca mai tarziu pentru faptele lor incalificabile.
As putea spune chiar ca acesti condamnati nu isi vor ispasi doar vina lor ci si vina parintilor si a parintilor parintilor. ..Hm, nu am inteles niciodata de ce trebuie noi sa fim vinovati de pacatul celor care l-au condamant pe Iisus la rastignire acum 2000 de ani. ..sa fie oare asta raspunsul?
Mereu am crezut ca nu suntem cu totul responsabili de ceea ce facem si orice vina poate fi explicata, inteleasa si iertata. Acuzand, ignorand si marginalizand devenim la fel de rai ca si ei.
luni, mai 29, 2006
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)