Ce ciudata e viata asta, ce ciudati suntem noi, ce ciudat functionam si totusi ni se pare totul normal...E normal sa ne hranim, sa bem apa, sa vorbim si sa adormim spre a ne trezi cateva ore mai tarziu. Imi pare totul un miracol, imi pare ireal ca existam, ca simtim, ca constientizam tot ce se intampla cu noi si cu tot ce e in jurul nostru.
Fiecare adiere de vant, fiecare raza de soare, fiecare picatura de ploaie ma face sa simt ca traiesc, ca am viata in mine, ca sunt si eu un miracol ca celelalte 6 miliarde de oameni din lume.
Nu acelasi lucru mi se intampla cand dorm...Cand dorm chiar daca fizic exist si respir as putea spune ca nu nu exist. Sau deseori exist intr-o lume imaginara necunoscuta si totusi familiara...lumea viselor. Cum e si normal de ciudat in cele aproximativ 8 640 de nopti pe care le-am dormit pana acum nu mi-am dat niciodata seama de ce si cand realitatea se desparte de vis (de somn). Nici nu stiu cand am adormit iar visul a fost unul scurt.Nu pot sa nu ma intreb cum am putut sa stau inconstienta atatea ore. Sa fie moartea la fel? Ce-ar fi daca intr-o noapte as adormi cu gandul ca maine va fi o noua zi pentru mine, zi in care voi simti din nou ca traiesc si vata e frumoasa, si totusi inconstienta somnului sa se trasforme in moarte eterna.?! Atunci n-ar fi nimic pentru mine: regrete n-ar exista, lacrimile celor dragi n-ar mai conta, miracolul vietii n-ar mai fi in trupul meu inert...strain...
Daca suflet ar exista in noi ar trebui - cred eu- sa se manifeste atunci cand trupul doarme sau sa constientizeze macar somnul. Cum lucrul asta nu se intampla sunt de parere ca de fapt doar creerul este singurul care ne coordoneaza si creeaza in noi o "iluzia" a sufletului, a atasamentului, a iubirii.
Presupunand ca ar exista, sufletul meu n-ar fi prea incantat de ceremonia de inmormantare, cu preoti si ritualui inventate de oameni doar ca moartea sa nu para atat de banala precum este.Sufletul meu ar prefera o modesta incinerare iar cenusa sa-mi fie aruncata in vant...sa nu existe nici un loc in care sa se ridice o cruce in memoria a ce am fost candva.
Un lucru imi pare cert daca as muri nu m-as putea trasforma asa cum imi doresc in nimic...chiar si cenusa e ceva. Si poate ca nimicul de sine nici nu exista, mereu va fi ceva ce noi nu intelegem si percepem ca nimic.
Oricum atata timp cat nu exista constiinta nici ceea ce exista de sine nu poate exista decat in constiinta celor ce traiesc
Fiecare adiere de vant, fiecare raza de soare, fiecare picatura de ploaie ma face sa simt ca traiesc, ca am viata in mine, ca sunt si eu un miracol ca celelalte 6 miliarde de oameni din lume.
Nu acelasi lucru mi se intampla cand dorm...Cand dorm chiar daca fizic exist si respir as putea spune ca nu nu exist. Sau deseori exist intr-o lume imaginara necunoscuta si totusi familiara...lumea viselor. Cum e si normal de ciudat in cele aproximativ 8 640 de nopti pe care le-am dormit pana acum nu mi-am dat niciodata seama de ce si cand realitatea se desparte de vis (de somn). Nici nu stiu cand am adormit iar visul a fost unul scurt.Nu pot sa nu ma intreb cum am putut sa stau inconstienta atatea ore. Sa fie moartea la fel? Ce-ar fi daca intr-o noapte as adormi cu gandul ca maine va fi o noua zi pentru mine, zi in care voi simti din nou ca traiesc si vata e frumoasa, si totusi inconstienta somnului sa se trasforme in moarte eterna.?! Atunci n-ar fi nimic pentru mine: regrete n-ar exista, lacrimile celor dragi n-ar mai conta, miracolul vietii n-ar mai fi in trupul meu inert...strain...
Daca suflet ar exista in noi ar trebui - cred eu- sa se manifeste atunci cand trupul doarme sau sa constientizeze macar somnul. Cum lucrul asta nu se intampla sunt de parere ca de fapt doar creerul este singurul care ne coordoneaza si creeaza in noi o "iluzia" a sufletului, a atasamentului, a iubirii.
Presupunand ca ar exista, sufletul meu n-ar fi prea incantat de ceremonia de inmormantare, cu preoti si ritualui inventate de oameni doar ca moartea sa nu para atat de banala precum este.Sufletul meu ar prefera o modesta incinerare iar cenusa sa-mi fie aruncata in vant...sa nu existe nici un loc in care sa se ridice o cruce in memoria a ce am fost candva.
Un lucru imi pare cert daca as muri nu m-as putea trasforma asa cum imi doresc in nimic...chiar si cenusa e ceva. Si poate ca nimicul de sine nici nu exista, mereu va fi ceva ce noi nu intelegem si percepem ca nimic.
Oricum atata timp cat nu exista constiinta nici ceea ce exista de sine nu poate exista decat in constiinta celor ce traiesc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu