Fred Butler

link

sunt in Japonia

Ohayo!

Totul in jur are miros de Japonia, stiu ca asa e desi n-am fost niciodata acolo. Japonia mea insa nu e paradisiaca cum ar fi normal sa fie ci depresiva. Poate pentru ca ma aflu acum in anotimpul ei ploios...Ma adapostesc in casa de ceai, imi aprind betisoare parfumate invizibile si visez ca ma plimb in compania iubirii intr-o dimineata insorita. Oricat de ireal ar fi, e si asta fericire... sa ratacesti in amintiri, in cuvinte de mult rostite, in gesturi si priviri ramase intiparite in memorie.Si revin iar si iar, iar si iar ca si lacrimile pe obraz, toate momentele alea care au si mai mult farmec acum decat atunci.

Sayonara!

despre luna plina care scade si iti arata ca ti-a luat

Pif alearga cu urechile in vant.

De ce plangi cu lacrimile mele, albina de miere?

Veioza rosie cu capul spart inca nu s-a aprins, asteapta...

Cand ochii tai fierb in tacere, verde de fiere

impovarat de ganduri sangerii uiti de noapte si de stele.

Calatorii visurilor mele au facut popas in Eden.

E plin de crizanteme si de frunze aurii in parcuri nipone, pe alei de ceara, in hambare de orez.

Paladinii ataca cerul de purpura al inserarii cu spadele topite de avant.

Si-acum e pustiu!
Desertul imens,acoperit de ghiata inimii, asteapta si el... primele raze de soare.

Andy Anderson

link

casa de nebuni

Nu, n-am putut sa rezist nici macar un minut fara sa-mi iau noua revista de colectie DeAgostini cu cele 100 de personalitati. Deja devine fanatism la mine sa-mi iau reviste pe care abia daca am timp sa le citesc. Bibliorafturile de la Atlas la cat s-au inmultit nu mai am unde sa le pun si le-am asezat direct pe covor, teancul de reviste Descopera si National Geografic le-am expediat acasa si nu m-as mira sa le gasesc prin boxa roase de soareci, Art Gallery le-am asezat sub masuta iar pe asta inca 100 de reviste chiar nu stiu unde am sa le mai pun si mai auzisem ca mai apare si o revista Zoom nu stiu cum cu dvd Discovery.

Parca ma vad in curand dormind in varful un maldar de reviste atingand tavanul cu picioarele.

Nebunie curata! Da-mi revista! Unde-i revista? Cat e revista! Vreau revista!

mazgaleli la sfarsit de program

S-ar gasi multe de criticat dar nu vreau sa fiu dura cu mine, imi place ce-am desenat vineri si luni la sfarsit de program:

- vedere mohorata de la fereastra biroului -

- colegi surprinsi la locul faptei -

uni - forme

In a doua zi de scoala mergeam dimineata spre metrou  si la o intersectie am vazut o scolarita. Mi-am zis atunci ca totusi comunismul asta a avut si el ceva frumos - uniformele. Mai tii minte mansetutele apretate care numaidecat se murdareau, pangliaca cu pampoane tepene care mai mereu imi statea rasucita, strampii aia albi cu model pe care cu greu mi-i trageam dimineata  in picioare, halatul ala alb pe care mi-l puneam pe mine la orele de desen si la cele de lucru manual... fata de banca prinsa in elastice, plastilina, lemnul de la traforaj...?


Scolarita asta avea si ea uniforma dar nu ca a noastra, ci una cu aer japonez de desen manga. Fustita scurta, plisata, grena, in carouri, sosetele albe, imaculate trase pe genunchi, pantofiori negri, luciosi, rotunzi la varf, cu o baretuta finuta peste. Parca atunci iesise din televizor - ireal de frumoasa mai era.

esti naspa!

pictura

La Muzeul National de Arta am mai fost o singura data cu ocazia prezentarii unor obiecte chinezesti de mare pret si nu mi-a trebuit mai mult de o ora sa studiez intreaga colectie.
Cu acelasi gand plecasem de acasa ieri pe la unu sa vad expuse cele cateva gravuri ale lui Rubens si apoi sa ma plimb putin prin parc. Numai ca ajunsa acolo a intervenit o schimbare spontana de program si nestiind ce ma asteapta mi-am luat bilet atat pentru Galeria de Ata Europeana cat si pentru Galeria Nationala. Rezultatul o mare durere de picioare dupa cele 5 ore de mers prin saloanele de marmura si o mare satisfactie de a fi studiat pe indelete picturi de-a dreptul incantatoare. Din pacate programul era doar pana la ora 19 si m-am vazut nevoita sa las in urma cu parere de rau alte 11 salone cu picturi romanesti dintre cele mai frumoase. Am reusit sa vad doar cateva lucrari desavarsite ale lui Gheorghe Tattarescu si Theodor Aman si alte cateva picturi de Grigorescu si Luchian care nu mi-au placut chiar atat de tare.

Nu as fi crezut niciodata ca Muzeul poate adaposti atatea lucruri deosebite! La parter, in Galeria Nationala am vazut pana si sfesnice imparatesti de care tot auzisem dar nu stiam cu arata si un buzdugan adevarat.

A si vreau sa spun ca am trait imensa placere de a cobora ca o printesa din poveste scarile de marmura curbate si acoperite de un imens covor rosu...care duceau spre iesire. Deja ma vedeam imbracata in rochie din aia de epoca si imi imaginam ca jos ma asteapta lumea la bal :)).

Sam Weber

click for more

Intoarcere in timp

Guitoaia si cu Burduhoaia se ascundeau supat si daca continuam sa nu fiu cuminte si sa nu vreau sa dorm cu siguranta m-ar fi mancat la cina sau m-ar fi bagat in sac si m-ar fi dus acasa la ele si m-ar fi dat la balauri. Stiam insa ca daca inchideam ochii si stateam asa ghemuita la perete pana adormeam ar fi disparut pe data si ar fi cautat prin alte case copii obraznici si neascultatori de mancat.

De vazut nu le vazusem niciodata si nici nu mi le puteam imagina dar tata ma asigura ca el le vazuse de multe ori furisandu-se supat si aratau ingrozitor la fel ca numele pe care le purtau. Apapulco, de care auzisem la mare, imi imaginam ca trebuie sa fie un var de-al lor,un balaur feroce, si cand ne plimbam seara pe faleza si nu eram cuminte tata ma ameninta ca ma duce la Apapulco sa ma manance. Si atunci ma puneam pe plans si nu ma opream decat dupa ce primeam asigurari ca nu mai mergem la castelul lui Apapulco. (hotelul Acapulco de la capatul falezei din Eforie Nord :P).

Pe vremea aia eu nu plangeam ca toti copii, niciodata n-am plans ca toti copiii...Eu aveam ritualul meu - plangeam cu vorbe: "ti-am spart ceva, ti-am mancat ceva, ti-am stricat ceva....", si inventam tot felul de "ti-am ......ceva" ca sa justific ca n-am nici o vina si mi se face on nedreptate.

Uneori mi se pare ca ieri se intamplau toate astea iar alte ori zic c-am trait o vesnicie. 25 de ani sunt multi...si chiar si la 15 ani mi se parea c-am trait tare mult. Imagineaza-ti de cate ori n-am pus capul pe perna, de cate ori n-am plecat spre scoala, de cate ori doamna n-a strigat catalogul, cate lectii n-am parcurs, cati copii si cati oameni n-am cunoscut, cate strazi n-am colindat, cate haine n-am purtat, cate filme si desene n-am vazut, si meciuri de fotbal, cate nopti si zile n-am mai visat cu ochii deschisi ascultand melodiile Laurei, cate scrisori n-am scris si cate mazgaleli n-am facut pe filele caietelor ingalbenite.....Enorm, am trait enorm dar parca ieri era....

Bailey Saliwanchik

www.baileysaliwanchik.com

ritorno alla vita

Azi a fost zi de plimbare cum de mult nu mai fusese caci in ultimul timp n-am mai iesit din casa, m-am refugiat aici in camera mea si n-am mai vrut sa ies... M-am imbracat din cap pana in picioare in verde si-am pornit spre centru fara un scop anume.

Mergand asa pe langa targul de carte de la Universitate am inceput sa ma minunez cum de am renuntat eu asa de-odata la plimbarile mele solitare atat de frumoase, la parcurile Bucurestiului care imi placeau atat de mult? M-am oprit la Cercul Militar la expozitie, unde altundeva? Erau expuse tablourile lui Iorga - pictor cunoscut al vremii noastre, poate - simple si complicate in acelasi timp. Temele se repetau: pagasi schitati alergau pe panze, siluetele barcilor pluteau in albastru, viori si pasari aproape intuite se pierdeau in culoare. Si iarsi m-am intrebat de ce oare nu pot si eu sa obtin culorile alea: oranjul ala atat de frumos imbinat cu albastru si verde. Asa le visez cum Iorga le-a redat si inainte sa pun acuarela pe hartie asa mi le imaginez ca vor iesi. Dar nu, nimic nu iese asa cum visez...

Intrarea in Cismigiu am fentat-o, am vrut sa evit aglomeratia si am luat-o pe straduta aia ingusta si umbroasa pe unde nu trecea nimeni. Am privit in sus si am vazut balcoane cum nu mai vazusem niciodata. Erau toate asezate in scari, nu unul sub altul ci in diagonala. Nici nu ma mai uitam unde pasesc, priveam pierduta in sus...pana am intalnit privirea unui locatar care-si fuma tigara la fereastra. Atunci am plecat privirea si mi-am vazut de drumul meu...spre paradis. Caci Cismigiul era frumos, plin de copii si soare...si barcute cu umbreluta care-l strabateau neincetat de la un cap la altul...si porumbei ce se plimbau cu piciorusele lor mici pe alei.

Paradisul se termina acolo, spre iesirea din Stirbei Voda unde exista o portiune de parc mai izolata cu stalpi, lanturi si banci de piatra printre care zac oamenii nimanui. Aproape te cuprinde spaima cand patrunzi in cautarea linistii pe teritoriul lor si nu stii cum sa iesi mai repede.

Intoarsa acasa cu bateriile incarcate mi-am prajit niste ciupercute si am revenit in camera mea si ea luminata de soarele dupamiezii...atat de placute.

free...

vezi ilisim gallery