Minciuna

Ieri am fost in sfarsit la teatru dupa mult-mult timp. Am intrat in sala printre primii cu speranta sa vad o piesa clasica dar rostita in italiana iar la sfarsitul piesei tot printre primii am iesit nerabdatoare sa respir viata.
In spatele meu venea un grup de trei persoane: doi biaeti si o fata. Fata foarte amuzata a zis: "Ce-am mai ras, comedie-comedie!",unul din baieti a raspuns "Comedie-tragedie"iar cel din urma a rostit grav: "Ce comedie mai?! Pe mine m-a marcat profund, nu mai sunt acelasi."

Si adevarul e ca a fost o piesa unica, n-am mai vazut pana acum ceva atat de socant:actorii se dezbracau pe scena si se plimbau asa prin public,zbierau ca niste animale hidoase ale iadului si purtau masca necuratului.

Probabil e un nou gen de piesa HORROR
Pe masura ce hartuire vizuala si fonica sporea unii cedau psihic si ieseau din sala.
Pe scurt in piesa e vorba de moartea a sase muncitori intr-un incendiu dintr-o fabrica... cam atat. E putin mai mult acuzatoare la adresa mafiei si a celor 300-400 de familii de bogatasi care controleza lumea si care nu dau doi bani pe viata oamenilor de jos... a oamenilor pe care ii exploateaza, pe spatele carora isi sporesc bogatia si a caror moarte nu-i doare pentru ca nici macar nu-i cunosc.

In rest piesa se axeaza pe descrierea spaimei , a fricii de moarte si creaza un mic-mare iad scenic care pur si simplu te infioara oricat ai fi de tare.
Iar actorii nu vorbesc ci latra , urla, zbiara, miauna si rad draceste si se dezbracacomplet ca sa-ti arate ca in fata mortii pur si simplu nu ai nimic, nici frumusete, nici bani, nici constiinta, nimic mai mult decat are un om simplu sau un nebun ratacit.
Si apoi sunt clipe de mutenie in care zici ca totul s-a sfarsit, dar nu, totul reincepe si tu tot speri pana cand vezi o fata umana descoperita si auzi o voce calda care recita din Romeo si Julieta dar care apoi incepe treptat sa zbiere infiorator.
"Oh Romeo Romeo perché sei tu Romeo!? Rinnega tuo padre, rifiuta il tuo nome, o se non vuoi, giura che mi ami e non sarò più una Capuleti. Solo il tuo nome è mio nemico: tu sei tu. Che vuol dire "Montecchi"? Non è una mano, né un piede, né un braccio, né un viso, nulla di ciò che forma un corpo. Prendi un altro nome.Che cos'è un nome? Quella che chiamiamo "rosa" anche con un altro nome avrebbe il suo profumo. Rinuncia al tuo nome, Romeo, e per quel nome che non è parte di te, prendi me stessa."

La filozofie nu ma pricep si nici pe Shakespeare nu l-am citit dar replica asta mi-a placut nespus...si atat am inteles...numele oamenilor nu conteaza, ei pur si simplu sunt ceea ce sunt fara nume si totusi exista in lumea asta acei putini care isi imagineaza ca numele le da ceva in plus decat altora. Dar totul e o minciuna.
 
La sfarsit nu am aplaudat ca toata lumea, nu mi se pare o piesa de aplaudat....nu ca nu ar fi buna, ci pentru ca pur si simplu e socanta, fara cuvinte si aplauze.

Paul Corfield

De mult ce mi-au placut picturile lui Paul Corfield mi-am ales una si pentru title background.

hands free mania

Inca nu suntem dar in curand vom fi o lume de nebuni care vorbesc singuri, gesticuleaza pe strada si rad fara motiv intr-o lume a lor, exact ca sarmana femeie care pazeste, zi si noapte, vara-iarna, parculetul din fata blocului. Si nu din cauza stresului, a lipsei banilor, a socurilor emotionale ci a hands free-ului...E o exagerare desigur, este exagerare unei persoane care vorbeste maxim 10 minute la 2 zile doar cu mama,frate-su si tataia, mereu lasa telefonul uitat pe undeva, si habar nu are unde si cum se plateste factura de mobil.

Persoana asta care sigur nu se va schimba in urmatorii 20 -30 de ani (daca va mai trai)se va trezi intr-o buna zi ca toti cei din jur vorbesc non stop fara a se adresa cuiva ci oglinzii de la baie, peretilor de pe casa scarii, copacului de pe alee, masinii din parcare, aerului si ploii...Iar ea va continua sa taca caci nu va avea nimic de spus si va fi considerata una dintre "nebunele de pe strada mea"- secolul XXI.

Paul Horton

link

e poi, e poi, e poi...

M-am mutat cu biroul la etajul 10 si tare interesant se mai vede orasul de la inaltime...nu pot sa zic frumos pentru ca nu e. Prea multe blocuri, prea mult beton, prea multe acoperisuri ruginite...Dar diminetile insorite, apusurile colorate si serile luminate aduc o raza de bucurie in inima mea.

Si apoi, e liniste aici, usile nu se mai deschid in spatele meu, colegii nu mai tipa....lumina nu mai sta aprinsa iar jaluzelele sunt mereu ridicate sa intre lumina prin ferestrele largi.

Si pentru ca s-a produs schimbarea asta am zis sa mai schimb ceva din rutina saptamanala si mi-am luat un bilet la  Minciuna in cadrul Festivalului UTE.

360 de grade, ieri mi-am facut bostan (dovleac) copt si tare gustos a mai fost ...iar azi am fost la fotografiatul ultimelor frunze de toamna.

Bill Tolley

link

amintiri in paturica

Ei, e bine aici in paturica mea portocalie! Asa mai zic si eu sa stai in fara calculatorului si sa depeni amintiri pierdute, uitate, vag intrezarite printre ateatea ganduri fara importanta care ne fac sa crestem mari fara sa ne dam seama. Eram prea mica ca sa-mi amintesc exact de unde avea tata in casa undita dar stiu ca eram fascinata de cum arata si mai ales de firele alea atat de subtiri, de carligele alea de diverse marimi stranse intr-o cutiuta si de mulineta. De atunci nu am mai vazut undita iar la pescuit nu am fost niciodata si brusc mi-am dat seama acum ca mi-ar placea sa vad cum e si sa incerc sa dau si eu undita la apa oricat de neindemanatica as parea.

Si apoi imi amintesc de gramezile de ghete albe cu patine pe care le cumparase tata de la moldoveni imediat dupa revolutie, cand i se desfiintase si lui postul  si trebuia sa faca ceva sa scoata un ban pentru noi. In realitate nu am certitudinea de unde erau ghetele, oricum casa noastra era mereu plina de cateceva de vanzare. Tata le lua de la moldovenii din Chisinau si apoi le vindea la turci unde statea cate 2-3 saptamani timp in care cu banii pe care ii scotea cumpara turcisme si le vindea la noi. Tot felul de nimicuri circulau prin mainile noastre de copii si tare ne mai minunam de ele dar de foarte putine imi aduc aminte : sonerii rusesti, ciocolata ruseasca cu alune, miniradiouri, blugi cu modele turcesti la buzunare, cutii de gume turbo si ulker....

A fost o perioada grea pentru noi, dar mai ales pentru tata...Eu ii simteam doar lipsa cat era plecat si mereu o intrebam pe mama "dar cand se intoarce tata"? si ca sa-mi mai treaca un pic din dor ma uitam la poza in care ma tinea in brate la cateva lui. Atunci am realizat eu pentru prima data cat tineam la el si doua saptamani mi se pareau eternitate. Dar acum ce sa mai zic?Vreo 5 ani sa fi trecut de cand nu l-am mai vazut, de cand m-a imbratisat atunci pentru ultima data, iar eu il visez constant ca si cum niciodata nu s-ar fi dus. 

Didier Lourenco

link

plimbare de duminica

Hmmm...acum imi dau seama ca n-am mai fost de mult contemplativa si nu ti-am povestit nici macar ultima mea iesire in parc de acum doua saptamani. Era duminica, parca, era soare si cald afara si am plecat la maneca scurta hotarata sa merg intr-un loc unde nu mai fusesem niciodata, in parcul Plumbuita. Ultima data cand venisem de acasa cu autocarul ramasesem placut surprinsa de siragul de luminite care-l impodobeau pe inserat si tare as fi vrut sa cobor chiar atunci, sa descopar ce se ascunde dincolo de gardul de fier. 
Dar cand am ajuns mi-am dat seama ca totul era doar imaginatie, parcul nu e nici pe departe asa cum spera, si nu ascunde nici un secret. In afara bisericii noi de la intrare, care se intrezarea alba si frumoasa, printre frunze aramii si cabluri de tot felul, si linistea pescarilor de pe lac, nu mai era nimic de vazut. In schimb era ceva de gustat, ceva ce nu mai mancasem de mult - floricele cu caramel. Prima si ultima data cand mai mancasem fusese in Herastrau cu Talida si prietena ei si imi ramasese gandul la ele.
Dezamagita putin de Plumbuita am zis ca Teiul e pe aproape si ca n-ar strica sa vad ce mai face. Trecusera vreo 4-5 ani de cand nu-l mai vazusem, sau mai bine zis de atunci de cand facusem cunostinta cu Mishu. Era complet schimbat, totul era nou-nout si frumos asezat, doar vederea spre lac era neschimbata...sau doar un pic schimbata de lipsa apei. Mi-e greu parca sa aleg cuvintele si am sa-ti spun direct ca mi-a placut foarte mult,  m-am regasit in linistea lui, in porumbei si panselute, in fantanile arteziene si bancile cuminti, incalzite de soare, si in oamenii care se plimbau agale ca intr-un orasel de provincie. Nu stiu cum o fi seara, cand probabil studentii de la constructii il invadeaza, dar ziua e tare placut sa te plimbi pe aleile lui, sa te asezi pe o banca, sa citesti si sa uiti de timp.

Steve Johnston

Steve Johnston

vesti bune

In sfarsit am reusit sa-mi pun cateva poze de la Curtea de Arges in galerie si nu-mi mai ramane acum decat sa-mi incarc un dvd de poze si sa reinstalez win-ul caci iar m-a atacat un virus. Si totusi parca nu mi-as strica duminica, mai bine as iesi la o mica plimbarica cu batrana mea camera in cautare de frunze colorate.
Azi mi-am luat o pernita pentru scaunul de la masina ca sa vad mai bine cand conduc, cand o sa conduc, adica...imi creez toate conditiile, poate-poate o sa prind si eu mai mult curaj sa plec de una singura.
Si...asta e surpriza, vineri am inceput cursurile de pictura la scoala de arta . In primul an insa n-o sa prea vedeam culoare, o sa facem schite in carbune...Sunt foarte suparata insa ca astia de la resurse umane nu vor sa auda de invoiri cand vine vorba de master, facultate sau alte cursuri asa ca o sa cam pierd multe explicatii si o sa pot sa le recuperez doar partial.
In prima sedinta am invatat cum sa folosim carbunele, cum masuram obiectele cu andreaua de la departare si cum sa le incadram in pagina. Ciudat a fost ca desenul meu mazgalit si sters de o mie de ori a fost dat ca exemplu :" sa nu va fie frica sa gresiti, asa vreau sa vad desenele cu multe linii sterse si refacute", dar am fost data si ca exemplu negativ caci tineam carbunele infasurat in hartie: "asta nu vreau sa vad, nu trebuie sa va fie frica sa va murdariti, apa avem destula sa ne spalam pe maini"....Si de bine ce am urmat sfaturile m-am facut toata numai carbune:  pe maini, pe fata,pe bluza... parca eram una bucata bunic gasit in mina. :))

Haruyo Morita

link

Many of Haruyo's paintings hail from her deep appreciation of the style, flamboyance and drama of Kabuki theatre. Thus to truly appreciate and enjoy her art, and understanding of some of the special characteristics of Kabuki are necessary. Haruyo herself trained for many years as a Limono designer under the rigorous schooling of the Master, Hasuki. This training naturally imbued her with many of the skills displayed in her art, which are so obviously redolent of a unique national heritage.

nou si bun

Ciudat, dar in ultima vreme n-am mai descoperit nimic. Ultima data, acum vreo cateva saptamani, mi-am turnat pe o tablita cate un strop de tempera (rosu, verde, albastru) si am inceput sa le amestec ca sa obtin alb si tot invartind cu pensula acolo chiar au inceput sa apara niste firicele - adica culoarea mea preferata cacaniu in dungi :)) albe...
Alt experiment s-a desfasurat in bucatarie si cu ocazia asta am descoperit ca ma pricep sa fac dovlecei cu branza la cuptor.
Reteta e simpla :

• se curata coaja dovleceilor (1kg), se spala, se taie pe lung si apoi pe lat si se obtin cate 4 bucati din fiecare
• cu o lingurita se scobeste miezul si dovleceii- barcuta sa dau un pic in clocot in apa cu sare pana se inmoaie si dupa ce au fost scosi se aseaza cu grija intr-o tava unsa cu ulei
• miezul dovlecelului se piseaza un pic si se pune la calit in 2 linguri de ulei, apoi se pun 2 linguri de pesmet si in cele din urma se pun si 200 g telemea data pe razatoare
• dupa ce a fost luata de pe foc compozitia, se pun si doua oua batute bine si se amesteca (cui ii place mararul poate sa puna si marar)
• si dupa ce s-a turnat compozitia in fiecare dovlecel-barcuta se baga tava la cuptor cam juma` de ora si gata masa...
• aaaa, si se servesc cu smantana (un paharut mic e suficient)

Pofta buna!

Graciela Rodo Boulanger

As one of the most widely known artists to come from South America today, this unusually gifted artist, a longtime resident of Paris, is internationally recognized particularly for her unique treatment of the continuous theme of children, coloured by the cultural element of her native Bolivia.

Graciela Rodo Boulanger has earned an international reputation with nearly 150 exhibitions on all five continents. In 1979 she was designated by UNICEF as the official artist for the "International Year of the Child" poster.

link

ganduri alandala

Mi-am lipit doi fluturasi pe monitor, unul rosu si altul verde, si or sa-mi tina de urat o bucata de vreme. Papusei de pe boxa care ma priveste fix in fiecare seara i-am facut cadou o umbreluta de inghetata pe care am gasit-o in punguta cu lucruri uitate. Acolo mai hiberneaza si cateva liste de la intrunirile forumiste, martisoare, clame de par si baterii si... fluturasi.

Cam mare dezordine la mine aici si multa lipsa de chef...Cu siguranta multe din lucrurile pe care ti le-as fi povestit s-au ratacit pe drum. Dintre toate  imi amintesc doar ziua de sambata cand am pornit la pas prin centrul Bucurestiului. La circ nu am intrat dar m-am uitat de afara la camile, lame, ponei si piesa de rezistenta: caprite pitice si ieduti. Eu si copiii ce ne mai agatam de gratii si nu mai voiam sa plecam de acolo chiar daca adultii strambau din nas "put, hai sa mergem".
La Curtea Veche m-am trezit strigata de o colega pe care eu doar din vedere o stiam ( cu retinutul numelor, dupa cum bine stii, am stat intodeauna cam prost si, incredibil, nici acum nu l-am aflat). Dar chiar daca numele nu i-l stiam tot am plecat amandoua sa "curiozam" printre antichitati care mai de care mai ciudate.
In cele din urma am ajuns si la Muzeul de Arta si am vizitat cele 11 camere de la ultimul etaj pe care nu am avut timp sa le vad ultima data si stateam in permanenta cu gandul la ele. A, chiar, azi s-a terminat colectia DeAgostini - Art Gallery si sunt curioasa ce o sa inceapa pentru ca nu cred ca se vor opri aici cu publicatul.

Si apoi nimic...doar ca stau cam prost cu banii pentru ca am cheltui cam mult cu analize si medicamente si fara nici un folos caci vesnicii nostri doctori incompetenti habar nu au pentru ce sunt platiti. Cred ca de jumatate de an n-am mai fost la cumparaturi dar am o gramada de haine vechi care sunt inca bune. Hm, da, haina face pe om...sunt demodata, iubesc amintirile si daca as putea si acum m-as imbraca cu tricoul ala roz cu calut pe care si frate-miu la purtat inaintea mea, sau cu rochita mov in valonase si fermoar la spate. 

Mackenzie Thorpe

Mackenzie Thorpe is one of the world's most collected and sought-after artists. His works express an entire range of human emotion, from the special bond of love and friendship, to the importance of self-reflection and individual triumphs. His works are a tribute to the creativity within us all and are a vivid expression of hope and the human spirit.

link

traseu de week-end Curtea de Arges-Vidraru

Sunt o mare lenesa, n-as iesi nicaieri seara si n-as face nimic in casa, as pierde timpul pur si simplu stand si odihnindu-ma. Inca nu-mi dau seama cum, dar frate-miu a reusit sa ma convinga sa mergem in weekend la Curtea de Arges. M-am sculat sambata dimineata, cand inca stelele erau pe cer, mi-am luat in spate ghiozdanelul meu de acum 10 ani, si-am pornit spre Gara de Nord intr-un troleu surprinzator de aglomerat. Cum imi sta in fire am ajuns mult mai devreme, mi-am luat bilet la Intercity pana la Ploiesti Sud si m-am asezat cuminte si somnoroasa pe un scaunel la peronul 9. Clipa de clipa se lumina din ce in ce mai mult iar eu ma amuzam spionand idila a doi prumbei pe o sarma. Iar ma pierd in detalii...De fapt domnului porumbel nu i-a prea mers incercarea, de cate ori facea un pas spre domnisoara porumbita ea se mai tragea un pas...
In Interciyi nu mai calatorisem pana atunci si m-au surprins vagoanele stil personal clasa a -II-a dar mult mai moderne, cu mese intre scaune si aer conditionat. Cele 45 de minute le-am petrecut rememorand zilele de facultate cand, in fiecare weekend, calatoream tronca-tronca cu personalul de la Buzau la Bucuresti sau cand ne ingramadeam in accelerate intesate de studenti care mergeau ca si noi cu nasul.
Desi era inca devreme cand am ajuns, in fata garii din Ploiesti toate tarabutele erau deschise si pline de covrigi. N-am mai vazut niciodata atatia covrigi adunati intr-un loc!...Si in fine, dupa lungi asteptari, a aparut si frate-miu cu buburuza mea si m-a pescuit...si asa am pornit-o noi siontac-siontac spre Targoviste pe un drum plin de gropi de-mi era mai mare mila...de buburuza, mai incape vorba?
In Targoviste erau zilele Cetatii asa ca, dupa un raid prin centru si printre tarabe de suveniruri traditionale (de unde mi-am luat cercei by the way), ne-am indreptat spre Turnul Chindia si ruinele cetatii. Dupa placutul urcus pe scarile in spirala am ajuns si la partea cea mai interesanta: vederea orasului de la inaltime si a amuzantei defilari a teatrului Masca.
Urmatoarea oprire a fost Pitestiul, unde am ajuns pe autostrada {adica, vreau sa zic... uau! prima data cand am mers pe autostrada}. Orasul lalelelor , unde iarasi nu mai fusesem niciodata, chiar mi-a placut cu fantanile lui arteziene, cu masinutele  de inchiriat pentru copii, cu oameni vioi pe strada in ciuda caniculei...Mmmm si mancarea de la Papas!!! Unde mai gasesc eu portii asa mari, ieftine si bune?!
De la Pitesti peisajul se schimba si dupa vreo jumatate de ora de mers incep sa ni se dezvaluie dealurile si primele case ale Curtii de Arges. Inainte sa trecem ca o furtuna prin centrul orasului presarat cu terase, banci, blocuri si pensiuni, am crezut ca ma aflam intr-o comuna ca oricare alta...cu multe, multe case insirate de-alungul drumului. Nu ne-am oprit pentru ca mai intai de toate ne trebuia cazare pentru buzunarul nostru si am gasit-o la cativa kilometri de oras in Albestii de Arges. O pensiune frumusica si relativ curatica care mi-a placut dintr-o privire dar a trebuit sa ma rog un pic de insotitorii mei sa poposim acolo, toti trei intr-o camera. Ei ar fi vrut sa mai vada si alte oferte. Gradina era plina de trandafiri infloriti, de toate culorile, pe terasa de la etaj se vedeau palmieri pitici, iar catelul, ciufulit si cu par in ochii mici ca doua margele negre, era pregatit sa fie adoptat pentru o zi.
Dupa o scurta odihna de dupamiaza ne-am intors in oras nerabdatori sa vizitam faimoasa manastire a mesterului Manole. Stilul bizantin, coloanele, mozaicul, cantecul calugarilor care celebrau o cununie ... tot a fost incantator acolo in sufletul manastiri si n-am fotografiat nimic pentru ca simteam ca as fi pierdut timp pretios si n-ar fi reusit sa redau niciodata ceea ce vedeam in realitate cu proprii ochi.
La plecare, desi nu-mi sta in fire, am luat o icoana pentru mama, asa de bland pictata in albastru incat puteai citi pacea si linistea in ea.
Nici n-am simtit cand s-a lasat seara si prajiturile servite la cofetaria din apropiere s-au sfarsit. Era meciul dureros cu Romania si am hotarat sa nu ne stricam seara ci sa ne intoarcem la viluta, sa jucam table si sa ne incarcam bateriile pentru a doua zi cu un somn bun. Al meu a fost relativ bun pentru ca, neincapand in pat, a trebuit sa ma multumesc cu un pat pliant de gradina.
Ne-au trezit cocosii cu al lor concert matinal si dupa micul dejun luat la soare pe terasa impreuna cu amicul nostru latos si pofticios n-am imbarcat cu destinatia Vidraru.
Asta a fost partea cea mai spectaculoasa a traseului: dealuri din ce in ce mai inalte si mai pitoresti, munti inverziti, serpentine, cetatea Poenari ridicandu-se semeata in varf de munte, tuneluri intunecoase, poduri fioroase si in sfarsit marele baraj scaldat in razele diminetii.
De acolo de sus lumea se vede altfel: mica si insignifianta. Si totusi asa cum e ea a reusit sa ridice un baraj si sa creeze un lac de acumulare chiar acolo in inima muntilor salbatici.
N-ar mai fi de spus nimic, m-am intors acasa in aceeasi zi, in orasul asta galagios si poluat, dar gandul meu tot acolo a ramas to fly free.

Lowell Herrero

Imi plac toate

internet in aer

Eram clasa a XI-a cand am descoperit internetul. Nu mai stiu exact in ce imprejurare dar avea legatura cu dorinta mea de a avea informatii despre Adrian Ilie si Valencia direct de la sursa. Poate cele zece ore de la Connex au fost inceputul, poate noul laborator de calculatoare unde puteam intra dupa ore si doar pentru 45 de min, pe baza de carnet. Eu si colegul meu, Catalin, eram mereu acolo...si nici o alta fata...Da, si parca tot Catalin m-a dus intr-o zi la internet in oras. Imi aduc aminte si acum sala aia unde cativa baietasi jucau biliard, mirosul de bere si calculatoarele ingramadite ...si foita pe care imi scrisesem de acasa cateva randuri si pe care urma sa le transcriu si sa le trimit virtual celor de la ProSport. Si asa a inceput aventura: nopti pierdute acasa si conexiunea care frecvent se intrerupea si ore pierdute prin internet cafeuri...siteuri, mail, forum, chat, mirc...
Patru ani de facultate tot asa i-am pierdut, sau mai bine zis i-am pierdut stand la coada in A.S.E., pentru ca drogu-i drog si daca nu primeam doza zilnica - 2 ore de net -  nu era bine. Dar intr-un fel era placut pe atunci, n-aveam nici o grija, puteam sa pierd toata ziua acolo si tare ma mai bucuram cand ma vedeam in fata calculatorului si  puteam sa citesc cg-ul si sa trimit mesaje si ...hm...cam atat.
Si de 3 ani incoace ce fac? Ehei, s-au mai schimbat lucrurile, internet gasesti din abundenta pe toate drumurile: acasa, la serviciu si mai nou oriunde pe laptop sau mobil. Acum nu-l mai percep ca pe un drog ci ca o stare de fapt, o necesitate,  face parte din viata si cu greu am putea trai fara el in anul 2008.

Wang Xiaojin

link